Am in palme o sămânță. Am gasit-o in buzunarul inimii. Este o sămânță de dor. Ce știu eu cum a ajuns acolo? Poate când am trecut ultima data prin veșnicie. Mă întâlnisem acolo cu ochii tăi. De acolo îi știu.
Ageri. Deștepți. Ingenioși. Tăcuți și uneori îngreunați de durere. Cuminți.
Am o sămânță de dor in palme. Oare voi alege sa o uit pe o margine de drum? O voi răsădi la loc bun să crească lăstar? Sau o voi adânci departe de ochii mei?
Nu știu de e in ea doar dorul de tine, sau toate dorurile inimii, ne-traite, ne-spuse, ne-intelese. Doruri tabu într-o inima țesută din iubire… Și tu ești un tabu. Dar ești pe limba cuvântului meu. Ești ușor de scris. Ca o silaba. Ca o vocala. Ca un acord.
Am o sămânță de dor.
Nu vreau neapărat, dar dacă va da lăstar, dacă va creste, mă voi lăsa odihnita la umbra lui.
(scriu in timp ce privesc lumea care intra in local. De unde stau, se vede bine intrarea. Văd la fel de bine cum un bărbat insistă la aparatul cu produs dezinfectant. Își umple palmele căuș și își pune produs pe creștetul îmbrățișat de o chelie precoce. Repetă. Cineva scoate telefonul și filmează. M-a amuzat la început. Am rămas însă cu zâmbetul rece, când, fara ezitare, m-a privit fix. A ridicat privirea și m-a privit. Și așa a rămas. M-a cutremurat. Am înțeles că poate e cea mai bună lecție din ultimul timp. Pentru mine. Că, dacă și trebuie să începem dezinfecția, atunci sa incepem cu mintea…acolo e cel mai murdar…
Ce ar fi un înțelept, pentru lumea în care trăim? Ce ar fi, daca nu un nebun?)
Eh…si cum rămâne cu dorul? Ar mai rămâne dor, daca aș dezinfecta și inima?
Vedem. E timpul sa plec.
inna manu 