Arhive etichetă: amintiri

SECRETELE…

Am intrat în depozitul amintirilor, după numele unui fost coleg de gimnaziu si nu l-am găsit. Am cautat în rafturile din dreapta, sus, in cutii colorate şi uzate de cât au fost deschise. Erau doar imagini cu mine mică, neagră de la soare şi julită în genunchi şi coate. Am zăbovit să le revăd, urmărind cu un zâmbet cald cum mă furişam în grădina vecinilor de vis-a-vis să fur ştiuleţi de porumb, pentru a le tunde şi coafa mătasea. Cum alergam desculţă pe câmp în salturi, încercând să imit stângaci sportivele sprintene din televizor. imagesLa fundul uneia dintre cutii era un plic. Curiozitatea mă împingea de la spate şi l-am deschis. Am râs în hohote. Eram eu, pe la 6 ani, cu 14 ruble (valuta ruseasca) în mână, în drum spre magazin pentru a-mi cumpara sandale. Erau banii lasaţi de mama cu o zi înainte, când am stabilit ce cumpăr şi cât costă. În următoarea zi însă mi s-au schimbat gusturile, au crescut 😀 Mi-au căzut cu tronc altele, cu preţ aproape dublu. Hotărîtă să investesc cu cap banii, m-am întors acasă să îmi suplimentez bugetul :))) Eram tare mândră în noile sandale, numai că odată cu apropierea serii, se simţea tot mai mult miros de sfadă. Când am auzit poarta, m-am căţărat în vişinul din spatele casei, plângându-mi de milă şi înălţând rugi serioase la Cer, cu promisiuni că dacă scap, voi fi cel mai cuminte copil. Scăpasem doar cu un pupat pe frunte şi o urare să le port sănătoasă.

Am plecat mai departe.În partea stângă erau cutii cenuşii, din carton prăfuit. Nu am prea apelat la ele. Erau intacte, pline cu ochi şi închise în grabă la nimereală. Erau amintiri mai grele, mai puţin compatibile cu viaţa şi vârsta unui copil. Le-am revizuit fără chef şi am rămas cu concluzia că am fost totuşi un copil exagerat de bun, pentru colţii veninoşi ai lumii. M-a înţepat un pic în stânga pieptului şi am oftat. Am trăit forţat o călire din care am ieşi cu un caracter gata oricând de luptă. Nu le arunc, sunt EU, sunt ţepii ce mi-au brăzdat trăsăturile, înfipte adânc şi acoperite cu ţesut. Pe acolo trebuia să fie numele colegului, era cu siguranţă, dar nu am insistat…

Şi doar în partea din spate era plin cu cutii proaspete, aruncate una peste cealaltă în grămadă. Mi s-a părut o mare dezordine, prea multe şi prea nefolositoare. De la ele e povara ce mă ţine în loc, mă împiedică să mă mişc lejer, mă poartă cu capul plecat. Până de curând am căutat ajutor să scap de ele, am crezut că am nevoie de ajutor. M-am înşelat. E munca ce îmi aparţine.

Am ieşit din depozit un pic deranjată, dar hotărâtă: TREBUIE să fac SINGURĂ loc mai multor cutii colorate!

geog6252x1blog

I.M. duminica spre luni, 19.06.16

Anunțuri

Scrisoarea-nchipuita, intre ieri si maine

Priveste-ma si taci!
Decat cuvinte coapte, vanilate,
Prefer la mic dejun – ecou inchipuit!
La pranz o scuza ce ti-o nasc,
Sa fii mai maine decat ieri…
Si-o ALTA ZI la cina.
Iar seara…
Lasa-ma sa imi scald corpul
In siguranta mea
Ca reusesc sa iti imbrac tacerea
In ce vreau eu!
……………………..
Dar…nu! Nu vrei…?
DE CE SA MINTI?
De ce TE minti?
Hai, urmareste-mi glasul si uitarea
Si goliciunea vorbelor absente.
Iar porumbelul ce purta rabdarea
Se plimba fara pene.
Cumpara-ti altul!

I. M. 19 dec. 2015 

Tradat

In aplauzele genelor de vis-a-vis, te ridici si pleci. Cuvintele ei iti rasuna repetat in cap, transformandu-te intr-un ghem de reflexe. Viata s-a oprit!Te simti invins si cusut in piept cu ata sangeranda, dar alegi sa o lasi libera, in cadere sau cum o vrea. Nu te intereseaza ce va fi maine, va fi cu el sau singura. Nimic din toate astea nu mai conteaza. Pacea intre voi nu are viata decat la distanta. Pleci. Coarda ce va lega candva e acum funie de intins rufe.

Ti-ai adunat cate ceva de prin casa si cauti usa. Iesi. Privesti in spate si iti rogi sufletul sa te urmeze, dar il vezi ranjind tradator. Mai ramane acolo unde isi aflase linistea si te lasa complet singur sa infrunti povara noptii si a pieptului sfasiat de durere. Inca nu stii cum vei reusi sa fii fara ea, nu ai habar cum vei respira aer nedublat cu parfumul ei ce il simteai pana in crestet. Te agati de sperante. Iti compui iesiri din labirint si scheme de bataie, stiind ca te vei bate cu tine insuti. Oare cum va fi? Cu cine sa vorbesti? Pe cine sa suni la ora asta? Traiesti o singuratate pe care nu o suporti. Esti chiar singur…Rogi Cerul sa te lase un pic la butoane. Daca ai putea sa pui capat la tot sau macar o pauza

Ai obosit de intuneric, si mai e atat de mult pana dimineata…

08.05.16 I.M

BONUL

Să nu îmi spui că nu ai făcut niciodată o faptă bună! Nici să nu îmi spui că ai dat un ajutor cu gând de imediată răsplată! Totuși mă interesează de ce ai făcut și dacă ai făcut așa ceva. 🙂ana5

Zilele trecute am mers să scot o hârtie de la o instituție de stat. Mi-am scos un bon de ordine și m-am pornit să aștept. Spun că m-am pornit pentru că nu am stat locului defel la început. Agitația din jur mă punea în mișcare. Mai aveam 23 de persoane în față, de aceea îmi tot făceam drum prin sala de așteptare și trăgeam cu ochiul la scaunele ocupate. Plus la asta aveam bateria plină la telefon și era păcat să mă întorc cu ea tot plină acasă. Voiam să mă așez să pot intra pe net ca omul. 🙂 S-au ridicat 3 odată, le venise rândul. M-am lipit de scaunul cel mai apropiat, lăsându-mă să alunec ca un pietroi. 😀 Un sfert de oră m-am rupt de realitate, trăgând periodic cu ochiul la panoul cu numărul chemat, dar și la domnișoara de la informații. M-a impresionat amabilitatea cu care deservea. Mi-am zis în sinea mea ,,cred că nu are încă copii, e prea calmă,, :))))))

A apărut o femeie bătrâioară și i-a cerut o cerere tip. A primit-o împreună cu niște instrucțiuni de completare. Se îndrepta în direcția mea, știam că trebuie să o ajut cumva. La început i-am oferit locul, dar de altceva avea nevoie, i-am citit în ochi. Nu știa să completeze. M-am propus în ajutor fără tăgadă. A exclamat:,,chiar doriți?,, După ce am terminat, mi-a mulțumit de multe, multe ori. I-am oferit și locul. Nu am apucat să mă îndepărtez că m-a răsplătit carma. Un domn, și el în vârstă, mi-a întins bonul lui de ordine cu cuvintele: ,,V-am urmărit, ați fost o drăguță, luați bonul meu, sunt cu mult înaintea Dvs! Eu mi-am rezolvat treaba.,, Avea dreptate, era cu mult în fața mea. I-am mulțumit, iar bonul meu i l-am dat doamnei pe care o ajutasem. I-am sugerat sa îl oprească pe al meu și pe al ei să îl dea cuiva abia venit. Și….a pornit fraților o forfotă plăcută în toată sala. Făceau schimb de bonuri 🙂

Am plecat ulterior cu un sentiment de Moș Crăciun împletit cu un altul de copil fericit că a primit ceva. Mi-am hrănit sufletul cu acel murmur creat de lumea care dorea să ajute. Un gest neînsemnat poate cântări enorm.

Îmi plac oamenii buni. Îmi place să pot fi unul dintre ei! Cred că pot fi mai bună!

DRUMURILE PROFESOAREI COMUNISTE

Profesoara de mate’ avea păcatele ei. În perioada comunismului a dus o luptă asiduă cu preotul din sat. A mers la casele copiilor și a înfruntat părinții. Nu suporta închinătorii la cele sfinte, le numea prostii închipuite. A stat în fruntea comitetului care a transformat bisericuța din sat în muzeu. Dar, odată cu bătrânețea, a venit nevoia de liniște. Liniștea i-a cerut răspunsuri la întrebări. A pus-o pe drumuri. Vecinele se adunau și mergeau la biserica redeschisă. Povesteau despre un popă tânăr, dar atât de citit. Le vedea lumina de pe chip și doza de bunătate cu care se întorceau de la slujbă. Până într-o sâmbătă când, după ce a terminat treaba, s-a simțit împinsă de la spate. Simțea că ceva o scoate din casă.  Era și rușinea de oamenii satului, era și jena de cel pe care toți îl numeau Dumnezeu… Dar de ce o deranjează? Să existe oare, EL, despre care aude atâtea? Dacă există cu adevărat, o va ierta?

A început să plângă. Lacrimile îi curgeau fără voie și pașii o purtau în neștire. Au dus-o până la poarta bisericii. Era vecernie și foarte puțină lume. A intrat și s-a așezat pe o margine de scaun. Erau scaune din lemn, ca niște bănci lungi, lipite de perete, așternute cu covoare țesute la război. S-a uitat în jur. Pereții erau din lemn, ca și întreaga biserică. Cupola proaspăt vopsită o absorbea în adâncimea ei umbrită de întunericul serii. Pe pereți erau icoane pictate. Erau icoane vechi cu chipuri omenești. Îi erau străine. Nu le înțelegea…

Și pe jos era așternut. Erau covoare frumoase ce se întindeau de la intrare până la o ușă în centrul bisericii. Era o ușă închisă, dar intuiția îi spunea că acolo se întâmplă ceva important. A auzit copilașii ce îl ajutau de obicei pe părinte, că le-a mai rămas să aprindă lumânările din „altar”. Deci acolo era altarul. I-a privit pe cei mici, dar nu știa ai cui sunt. Demult a trecut perioada când cunoștea copiii satului. Acum doar ei o cunosc. A încercat să nu mai plângă, să pară normală. Avea un sentiment de așteptare. Presimțea o întâlnire ce va avea o mare importanță pentru existența ei. A venit să se întâlnească cu cineva, dar cu cine?

Când a intrat preotul, în alaiul clopotelor, s-a ridicat instantaneu. L-a privit cu vină și l-a sălutat plecându-și capul. Era un tânăr care încerca să își crească barba, iar părul îi era prins cu ceva la spate. Era atât de tânăr! El s-a oprit în dreptul ei, după ce a terminat de spus o rugăciune, și i-a strâns mâna. I-a urat bun venit. După ce a intrat în altar, și preotul și un tânăr la fel de străin, au început să cânte. Atunci lacrimile i-au reapărut pe obraji. Nu înțelegea de ce plânge, dar nu mai voia să se oprească. A plâns fără gânduri și reproșuri, fără rugăminți sau păreri de rău. A fost o eliberare! Cand și-a revenit, nu mai era nimeni în biserică. Preotul o aștepta pe o bancă afară și cânta ceva încet. S-a apropiat de el și l-a rugat să o asculte. Trebuia să o asculte! El i-a încuviințat din cap și a invitat-o să ia loc. Seara a durat mult. Acea seară a dus-o în trecutul ei, de unde a luat la pas amintirile pe care le-a purtat greu. Povestea și simțea că se înalță. Vedea preotul ce o asculta, dar simțea că nu era doar el. Căldura ce i-a cuprins spatele a făcut-o să se simtă protejată ca în brațele mamei. Simțea prezența Divină și putea să jure că îl zărește cu coada ochiului. Dumnezeu era cu ea și nu a plecat nici când a amintit de ceea ce a făcut și ce va regreta până la sfârșit. Cu obrajii roșii și ochii stropiți a ridicat fața spre cer și a spus: Iartă-mă Doamne!

Când mergea spre casă, știa că nu e singură. Acum era cu EL.

Ce a urmat a fost cu adevărat o misiune. A fost anunțată de directorul școlii că are nevoie de ajutorul ei, așa cum a rămas fără profesor de matematică. A acceptat. Orele ei erau mai mult decât matematică. Acum simțea că trebuie să sădească în inimile copiilor bobul adevărului, pe care l-a smuls odată… Drept răsplată pentru rezultatele bune, le citea din viețile sfinților părinți. Le plăcea și ascultau înmărmuriți. Începeau orele cu o rugăciune și o terminau mulțumind. Orele de matematică erau și prilej de a duce copiii la biserică. Reușitele copiilor erau excepționale, nu putea primi obiecții. Își gestiona timpul cum credea că e mai bine. Ea, profesoara bătrână, a umplut biserica cu copii. I-a lăsat să vină la EL și a primit pace.

Din generația celor 3 clase paralele, duse la biserică și înmânați Domnului, am făcut și eu parte. Iubirea pentru Dumnezeu pe care am simțit-o dintr-o întâmplare pe la 5 ani, atunci și-a cunoscut înflorirea. În biserică mă simțeam acasă. (Și ar fi fost și mai bine fără obiceiurile impuse de omănașii cu burțile rotunde, care făceau legea și acolo.) Pentru mulți dintre noi, a fost un salt spre o nouă etapă. Un ajutor pentru a înțelege neînțelesurile și a ne ține sufletele întregi și aproape.

Mulțumesc doamnei profesoare!

biserica tarnova

(În imagine biserica din satul Tîrnova, Republica Moldova. Una dintre cele mai vechi biserici din țară.)

FRUCTUL IUBIRII IMPOSIBILE:un ram din ARBORELE NEAMULUI (adevărat)

Totul s-a întâmplat până în Primul Război Mondial.

Ana era o tânără puțin trecută de 18 ani. Copila, crescută la țară, a început să muncească de mică. La 8 ani a cunoscut toate muncile de câmp. Era gospodină de când a prins-o mama cum cocea turte singură, nu avea nici 6 ani împliniți. Cu toate acestea, era printre primele fete din sat la frumusețe și modestie. Era râvnită de toți flăcăii, dar și pețită de cei gata de însurătoare. Ana însă nu se grăbea. Simțea că altceva o așteaptă. Era sigură că inima ei bate pentru o iubire deosebită. Ignora rugămințile părinților de a accepta să se mărite. Era conștientă că după 20 de ani va fi fată bătrână și că nu o va mai lua nimeni, dar a preferat să-și asculte inima.

După cum se obișnuia, toți cei trecuți de 16 ani, puteau să intre în slujbă la boieri. A mers și ea să se angajeze la Cucoana din ,,vârful dealului,,. Era perioada când moșierii dețineau în mare parte pământurile. Cucoana, căci așa era numită de localnici, era o ,,domnișoară,, trecută de prima tinerețe. Era nevoită să gestioneze singură muncile pe aproximativ toate lanurile din apropiere, așa cum familia ei locuia pe undeva prin Kiev. Aveau cirezi imense de vite, livezi și vii, herghelii și hambare. (Cei care erau în viata când eu eram mică, mi-au povestit personal despre ea, despre cucoana. Mi-au spus și despre frumusețea ce se găsea în curtea ,,castelului,, Au  trecut anii, dar încă se mai vedeau stâlpii de la întrarea în curte și 2 copaci care creșteau pe lateral. Copacii au fost botezați de localnici „La cucoană”. Erau un punct de reper.).  Era o femeie bună, dar frustrările din cauza singurătății și lipsei unui partener de viață, îi alipeau la caracter trăsături de viperă. Impunea mai mult frică decât respect.

Ana era gata să facă orice muncă, dar chipul ei curat și agerimea minții au ajutat-o să obțină o slujbă bună și bine plătită. Era garderobiera cucoanei. Nu doar avea grijă de ținuta ei, dar  o ajuta și să se aranjeze. Era nespus de fericită. Pe ascuns proba rochiile ce-i plăceau. Se răsfăța cu tratamentele pentru ten și corp. Primea și obiecte de valoare, pe care le păstra ca pe ochii din cap. Avea impresia că lumea din sat o privea altfel.

Fără voia ei, se distingea în rândul celorlalte fete. Pielea ei, și așa frumoasă, acum era nebătută de vânt și soare. Era altfel.

Cucoana avea un frate. În sat era numit ,,kneaziul Kazemir” (în traducere din rusă, „kneazi” ar fi însemnat boier sau ceva de viță înaltă). Trecea rar de tot să-și viziteze sora, deși era și el moșier cu drepturi. Viața de sat îl deprima. Era pe de o parte intelectual școlit prin cele mai prestigioase școli ale timpului, pe de altă parte un șarmant care cunoștea despre o femeie mai multe lucruri decât avea nevoie un bărbat obișnuit. În acea primăvară, împins de niște obligații funciare, era nevoit să stea mai mult. Se gândea cu groază că s-ar putea să rămână în acest colț uitat de viață poate chiar și o lună întreagă! Prima săptămână a trecut cu nervi. Măsurătorile, hârtiile, martorii și organele competente i-au dat mari bătăi de cap. Nu vedea și nu auzea nimic în jurul lui. În schimb, era văzut de toată lumea. Evident l-a văzut și Ana.

Momentul când l-a zărit a fost ca un trăsnet. Avea senzația că a reîntâlnit un om drag sufletului ei. Dorea să zboare s-l îmbrățișeze. Acel sentiment o speria. Scrâșnea din dinți și încerca să se controleze. Știa de la stăpână  ce program are și făcea tot ce putea să se furișeze pe aproape. Avea nevoie ca de aer să îl vadă. Dar trebuia să o facă pe neobservate. Fără voia ei, rămânea cu privirea la el și…inevitabilul s-a produs. Privirile li s-au întâlnit. El avea în mană hârtiile la care lucra. I-au alunecat pe jos. Ana s-a speriat. Inima îi bătea ca o pasăre nebună închisă în colivie. A fugit din fața lui liniștindu-se cu greu. Câteva zile în șir l-a evitat cât a putut. Culmea că nu prea reușea. Îi apărea în calea când îi era lumea mai dragă. ana2Acum sentimentele ce i le purta, gândurile pe care le plămădea în fiecare seara înainte de somn, o trădau. În prezența lui roșea și devenea neîndemânatică, mai ales când simțea privirea lui apăsător de chinuitoare. Dar era un chin de care a devenit dependentă. Avea nevoie de prezența lui.

Timpul trecea. Jocurile mute și mesajele non verbale dintre ei au ajuns la apogeu, până au devenit insuficiente. Împinși de criza de timp, așa cum luna era pe sfârșite, s-au ciocnit, poate întâmplător poate nu, într-n colț de odaie. Iubirea dintre ei trebuia să-i unească. Era ca un foc ce avea nevoie de oxigen… S-au iubit ca doi adulți. Lipsa ei de experiență și firavul freamăt hrănit de frica de necunoscut l-au cucerit. Și-a pierdut mințile. Nu mai vroia să plece. Căuta motive să rămână și a rămas. Dragostea dintre ei nu putea trece neobservată. Arunca scântei oriunde se întâmpla să fie prezenți. Cucoana, împinsă de statut, a fost nevoită să îl tragă de mâneca. Satul șoșotea. Era pătată demnitatea de familie nobilă. Dar nu se putea opune. O iubea cu adevărat, o dorea doar pentru el. Au continuat să se întâlnească în ciuda vorbelor și amenințărilor.  Dar cel mai neputincios s-a simțit când a aflat că era însărcinată. Atunci a fost momentul când, pentru prima dată, a regretat că nu e un țăran simplu. Poziția pe care o avea și legile nu îi permiteau să ia deana3 soție o fată de sat. A avut loc o adevărată luptă în interiorul familiei. Au încercat să-l convingă să facă cumva să scape de copil. Atunci a cedat și a cerut sa-i fie lăsat copilul să trăiască, în schimbul plecării lui din localitate. Copilul lor trebuia să se nască!

Ana a fost rugată să plece de la moșie. Întregimea sufletească pe care o trăiau când erau împreună, s-a năruit. Brusc au dispărut culorile, zâmbetele, motivele pentru a mai trăi. Kazemir nu o putea lăsa de izbeliște. Maturitatea lui i-au calculat Anei toate viitoarele zile. Pentru a o scuti de batjocora lumii, i-a organizat o căsătorie cu un băiat bun. I-a asigurat un trai decent ei și celorlați copii pe care i-a avut, pentru tot restul vieții. Fiul lui însă a avut parte de lucruri mari. I-a fost supravegheată creșterea. A mers la școli bune, a studiat dreptul. Asta pe timpurile când cu greu, doar unii, reușeau să facă 4 clase! A fost cel mai cunoscut om din sat și împrejurimi. Pentru tot restul vieții a deținut funcții fruntașe.

…Ana a îmbătrânit. I-a fost scris să ajungă la bătrâneți, spre deosebire de Kazemir, care a suferit exilări, desproprietăriri și un sfârșit sinistru prin închisorile politice. Nu se cunosc amănunte despre alte eventuale întâlniri dintre ei doi. Iubirea lor însă a fost trecută din gură în gură, de-a lungul generațiilor… până a ajuns la mine, o mică strănepoată a Anei şi al lui Kazemir, poate nu întamplător! Poate pentru a o duce mai departe…ana4

…fărâmituri din timp, 30 septembrie 2015

P.S. Varianta originala am auzit-o, pentru prima data, din gura unui om de 90 ani, staretul bisericii din sat, cand aveam in jur de 12-13 ani. A tinut sa imi povesteasca. Ulterior am scormonit in memoria altor persoane apropiate, pentru detalii. E o poveste care pe mine m-a fascinat…

UMBRELE…

Postez un rand din norul greu de tina
Si ma ridic sa plec cu ale mele.
Nu ma prefac, dar tac. Inchid umbrele…
Sunt libera, in ploaie, in lumina!

Mi-e frica si m-ascund de constiinta.
N-am aripi sa-mi iau zboru-n alta lume,
Sa ma strivesc de mal, de val, de spume,
Sa reinvii fara nicio silinta.

Nu cauta motiv de-a ma-ntelege!
Nu este sens, e doar o intamplare.
M-am deplasat cu mintea…la plimbare,
Si-am impletit un pres din a ta lege…

Te fac sa razi? Sa stii, EU am ras prima!
Tot ce vei spune, vor fi doar umbrele
Din alea de doi lei, belele…
N-ai cum sa ma umbresti! Ia rima!ia rima

20 august, 2014

Copilul care nu zambeste

„Copilul care nu zambeste”
Asa ii spun cei ce-l cunosc.
Mai simte inca al lor miros
Si inima inca-i tanjeste…
***********
Avea doar trei ani rasfatati.
Copil dorit, iubit, vioi,
Gusta in plin viata de Rai
Cu-ai lui parinti de griji uitati.

Vedea ades in jur ochi tristi,
Dar ii credea din alta lume.
Zilele lui earau doar bune.
I se pareau niste artisti.

Pana-n acea zi zbuciumata
Cand l-a trezit un zgomot surd.
Manat de-un sentiment absurd,
A dat peste o vaza sparta.

Iar dupa colt, intinsa jos –
Bunica, telefonu-n mana.
Credea ca-i un joc de rutina.
Radea, strigand-o zgomotos.

Dar… de ce buni nu raspunde?!  😦
„Gata, bunico, nu mai vreau!”…
Intr-un tarziu, ca dintr-un hau
Si-a revenit, nu stia unde-i.

L-a strans la piept, obraji udati
De-un plans de mama ce NU POATE,
DAR TREBUIE sa isi ingroape
Copiii, tocmai decedati.

Cine sa-l faca sa-nteleaga,
Ca e de azi copil orfan.
Nu mai e visul diafan
In care se scalda odata…
***********
Inca ii mai asteapta-n prag,
Chiar de-au trecut trei ani PREA lungi.
Nu plange, doar inalta rugi,
Pentru parintii lui cei dragi.

Copilul care nu zambeste…copilul care nu zambeste1

(bazata pe un caz real)

lyric

Zgomotul pașilor absenți îmi spărgea timpanele,

tăcerea striga, liniștea nu se vroia plecată,

dar trecutul a trecut.

Azi, mă arunc în zbor,

zbor necunoscut,

cu frici de înălțime și furnicături în creștet,

dar vreau să zbor!

Tu devii tot mai mic,

mic ca nisipul spălat de mare.

Am un alt orizont,

soarele meu e altul,

mintea mea, ca un copil în fața ușilor deschise,

zborul mă liniștește.

Omida așteptării moare,

dând viață zborului.

Am învățat să zbor.

E ziua zborului meu.vis

LĂSTARII

Mă nasc din zbuciumul verii,

Să rătăcesc pașii prin lume,

Să caut liniștea serii.

O caut între vise,

În inimi răsădite pe alei,

În rânduri spuse/scrise.

În idei.

Amintiri concave

Se prefac plecate,

Dar le port în spate.

Pe drumul de sub TEI.

M-am născut din zbuciumul verii,

Să dau lăstari,

Să cânt, să fiu, să zbor, să cresc cu ei.

M-am născut, ca zbuciumul verii…

lastarii