Cică a fost odată un suflet. Era întreg. Întreg și perfect!( Mai erau ca el? Poate. Dar nu contează acum.)
A fost intreg, până zâna care pictează destine și croiește vieți l-a despicat din greșeală în două. Iar că să nu fie concediată, a dosit jumătățile într-un sertar și ulterior, pe ascuns, le-a trimis în lume, acoperind rănile cu multă culoare și destin plin.
Au venit pe pământ cu ceva decalaj in timp.. Una dintre jumătăți a fost reținută, pentru control, la vama văzduhului. Avea ceva nedeclarat.
S-au născut, au crescut, au căutat, au înțeles că nu sunt întregi, s-au chemat, s-au iubit fără sa se fi întâlnit, s-au dezamăgit, s-au uitat, s-au obișnuit fără și s-au resemnat în surdină, până… s-au văzut. Întâlnit. S-au întâlnit si au înțeles. Ambii. Au văzut. Au trăit. Au crezut. Și i-a năpădit legătură aia de altă dată. Și ce legătură! S-au speriat. Chiar s-au speriat.
Forța care îi voia uniți, întregiți în viața, armonie, respirație, bătaie de inimă, palpitație, cuvânt, alint, suspans, tandrețe, iubire, întregire….forța aia…a fost învinsă. De cine? De ei înșiși. De ce? Pentru că zâna bună nu a croit bine. Nu a pictat cum trebuie. Nu i-a pus în același tablou. Iar că s-au văzut, a fost o întâmplare. Sau nu???
Una care i-a făcut să înțeleagă că e real. Că nu-s chiar așa nebuni cum credeau.
Nu erau dar… puteau fi un întreg și fără să fie. Căci legătura dintre ei nu are hotare, atât timp cât rămân conștienți de cine sunt. Și așa e cel mai bine.
Cum se termina povestea? Pai nu se termina! De ce ar face-o?
Sufletul lor nu se termină niciodată.
Înțelegi???
inna manu 