DRUMURILE PROFESOAREI COMUNISTE

Profesoara de mate’ avea păcatele ei. În perioada comunismului a dus o luptă asiduă cu preotul din sat. A mers la casele copiilor și a înfruntat părinții. Nu suporta închinătorii la cele sfinte, le numea prostii închipuite. A stat în fruntea comitetului care a transformat bisericuța din sat în muzeu. Dar, odată cu bătrânețea, a venit nevoia de liniște. Liniștea i-a cerut răspunsuri la întrebări. A pus-o pe drumuri. Vecinele se adunau și mergeau la biserica redeschisă. Povesteau despre un popă tânăr, dar atât de citit. Le vedea lumina de pe chip și doza de bunătate cu care se întorceau de la slujbă. Până într-o sâmbătă când, după ce a terminat treaba, s-a simțit împinsă de la spate. Simțea că ceva o scoate din casă.  Era și rușinea de oamenii satului, era și jena de cel pe care toți îl numeau Dumnezeu… Dar de ce o deranjează? Să existe oare, EL, despre care aude atâtea? Dacă există cu adevărat, o va ierta?

A început să plângă. Lacrimile îi curgeau fără voie și pașii o purtau în neștire. Au dus-o până la poarta bisericii. Era vecernie și foarte puțină lume. A intrat și s-a așezat pe o margine de scaun. Erau scaune din lemn, ca niște bănci lungi, lipite de perete, așternute cu covoare țesute la război. S-a uitat în jur. Pereții erau din lemn, ca și întreaga biserică. Cupola proaspăt vopsită o absorbea în adâncimea ei umbrită de întunericul serii. Pe pereți erau icoane pictate. Erau icoane vechi cu chipuri omenești. Îi erau străine. Nu le înțelegea…

Și pe jos era așternut. Erau covoare frumoase ce se întindeau de la intrare până la o ușă în centrul bisericii. Era o ușă închisă, dar intuiția îi spunea că acolo se întâmplă ceva important. A auzit copilașii ce îl ajutau de obicei pe părinte, că le-a mai rămas să aprindă lumânările din „altar”. Deci acolo era altarul. I-a privit pe cei mici, dar nu știa ai cui sunt. Demult a trecut perioada când cunoștea copiii satului. Acum doar ei o cunosc. A încercat să nu mai plângă, să pară normală. Avea un sentiment de așteptare. Presimțea o întâlnire ce va avea o mare importanță pentru existența ei. A venit să se întâlnească cu cineva, dar cu cine?

Când a intrat preotul, în alaiul clopotelor, s-a ridicat instantaneu. L-a privit cu vină și l-a sălutat plecându-și capul. Era un tânăr care încerca să își crească barba, iar părul îi era prins cu ceva la spate. Era atât de tânăr! El s-a oprit în dreptul ei, după ce a terminat de spus o rugăciune, și i-a strâns mâna. I-a urat bun venit. După ce a intrat în altar, și preotul și un tânăr la fel de străin, au început să cânte. Atunci lacrimile i-au reapărut pe obraji. Nu înțelegea de ce plânge, dar nu mai voia să se oprească. A plâns fără gânduri și reproșuri, fără rugăminți sau păreri de rău. A fost o eliberare! Cand și-a revenit, nu mai era nimeni în biserică. Preotul o aștepta pe o bancă afară și cânta ceva încet. S-a apropiat de el și l-a rugat să o asculte. Trebuia să o asculte! El i-a încuviințat din cap și a invitat-o să ia loc. Seara a durat mult. Acea seară a dus-o în trecutul ei, de unde a luat la pas amintirile pe care le-a purtat greu. Povestea și simțea că se înalță. Vedea preotul ce o asculta, dar simțea că nu era doar el. Căldura ce i-a cuprins spatele a făcut-o să se simtă protejată ca în brațele mamei. Simțea prezența Divină și putea să jure că îl zărește cu coada ochiului. Dumnezeu era cu ea și nu a plecat nici când a amintit de ceea ce a făcut și ce va regreta până la sfârșit. Cu obrajii roșii și ochii stropiți a ridicat fața spre cer și a spus: Iartă-mă Doamne!

Când mergea spre casă, știa că nu e singură. Acum era cu EL.

Ce a urmat a fost cu adevărat o misiune. A fost anunțată de directorul școlii că are nevoie de ajutorul ei, așa cum a rămas fără profesor de matematică. A acceptat. Orele ei erau mai mult decât matematică. Acum simțea că trebuie să sădească în inimile copiilor bobul adevărului, pe care l-a smuls odată… Drept răsplată pentru rezultatele bune, le citea din viețile sfinților părinți. Le plăcea și ascultau înmărmuriți. Începeau orele cu o rugăciune și o terminau mulțumind. Orele de matematică erau și prilej de a duce copiii la biserică. Reușitele copiilor erau excepționale, nu putea primi obiecții. Își gestiona timpul cum credea că e mai bine. Ea, profesoara bătrână, a umplut biserica cu copii. I-a lăsat să vină la EL și a primit pace.

Din generația celor 3 clase paralele, duse la biserică și înmânați Domnului, am făcut și eu parte. Iubirea pentru Dumnezeu pe care am simțit-o dintr-o întâmplare pe la 5 ani, atunci și-a cunoscut înflorirea. În biserică mă simțeam acasă. (Și ar fi fost și mai bine fără obiceiurile impuse de omănașii cu burțile rotunde, care făceau legea și acolo.) Pentru mulți dintre noi, a fost un salt spre o nouă etapă. Un ajutor pentru a înțelege neînțelesurile și a ne ține sufletele întregi și aproape.

Mulțumesc doamnei profesoare!

biserica tarnova

(În imagine biserica din satul Tîrnova, Republica Moldova. Una dintre cele mai vechi biserici din țară.)

Anunțuri

2 păreri la “DRUMURILE PROFESOAREI COMUNISTE”

  1. Emoţionantă povestire! Încă un exemplu de transformare interioară, pe care numai Dumnezeu poate să o facă în inimile oamenilor, oricât de potrivnici s-ar da ei faţă de cele sfinte. Să nu-l uităm pe Apostolul Pavel, care din vrăjmaş pe faţă, a devenit cel mai înfocat Apostol.
    Am avut şi eu un asemenea profesor, care din comunist convins, a devenit foarte apropiat de Biserică. Este un miracol cum se poate schimba inima omului….
    Numai bine şi zile frumoase! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s