Arhive etichetă: noi si copiii

Sfatul muribundei

„Greşeşti, Inna, greşeşti foarte mult! Vei ajunge şi vei regreta…şi e păcat!”

Era o zi însorită. Soare era şi în sufletul meu, ziua respectivă fiind una cu o realizare majoră pentru mine şi visul ajuns trăit. A venit seara  şi mi-am luat copila de la creşă, hotărând să zăbovim în parc, pe o bancă, la umbră, până se va lăsa soarele, ca mai apoi să putem merge la ,,potogane,, 😉 . Energia noastră pozitivă întorcea capete şi atrăgea priviri admirative.

Pe aleea de vis-a-vis a oprit o doamnă, trecută de a 2 a tinereţe, cu privirea fixată spre noi. Ne-a urmarit zbenguiala şi conversaţiile în jur de câteva minute, după care s-a apropiat. Ne-a cerut permisiunea să se aşeze, cu un zâmbet larg şi o insistenţă plăcută. S-a legat imediat un dialog, şi eu dar şi ea fiind firi destul de sociabile. Am vorbit despre orice, mai putin lucrurile intime, despre care evit să povestesc, nu din discretie, mai mult poate din oboseala de a fi percepută drept victima vieţii. Am aflat că e bolnavă, din spusele ei ,,foarte bolnavă,, însă atunci nu am dat mare importanţă acestui fapt, ştiind tendinţa bătrânilor de a exagera în privinţa bolilor, pentru un plus de atenţie. Am mai vorbit mult, iar când răbdarea micuţei mele a ajuns la limită, am hotărât să pornim spre parcul de joacă, Spre mirarea mea, doamna de lângă noi, s-a oferit să ne însoţească. Nu mă aşteptam. Am privit-o în ochi, simţind cum mă trăsneşte un val de tristeţe pentru acel suflet, I-AM SIMŢIT SINGURĂTATEA, care a ajuns să o doară. Mi-am lăsat mâna pe umărul ei, rugând-o să meargă şi am asigurat-o că suntem bucuroase de compania ei. În timp ce ne deplasam, curioasă de emoţiile neobişnuite pe care tocmai ce le trăisem, am studiat-o îndeaproape.

Era o femeie mai mult decât îngrijită. Părul sănătos, tuns pănă la umăr, cădea drept de sub pălăria cu margini late. Ochi albaştri cu gene lungi, buze roz şi o aluniţă pe obrazul stâng. Am tras atunci conluzia că a fost foarte frumoasă în tinereţe. Totuşi tristă.

Am făcut schimb de numere de telefon, rugându-mă să o invit şi altă dată cu noi la plimbare, dacă nu ne deranjează. Ceva m-a făcut să nu o uit nicio clipă. Am sunat-o a doua zi. Mi-a răspuns o voce încântată şi nerăbdătoare să ne vadă. Am petrecut împreună şi acea seară. Atunci am aflat că nu e de aici ci din capitală, că are o fiică plecată şi o sună tare rar, a rămas fără soţ la puţini ani după căsătorie fără să îşi refacă viaţa, că a venit la Constanţa pentru o lună, doua, trei…sau cât o mai avea de trăit… La început nu am înţeles, după aia doar. Mi-a spus că are cancer!… I-a afectat deja organele, având disfuncţii severe la majoritatea. A obosit de cure şi …a hotărât să trăiască aşa cum simte, acel timp ce îl mai are.

Am rămas fără cuvinte o perioadă, doar o priveam. Îmi venea să o iau în braţe şi să îi dau din puterea mea, dar mă temeam că voi începe să plâng. M-am stăpânit din greu… Am tăcut mult. M-am întristat. Gândeam şi îmi dădeam seama că e cu siguranţă nemaipomenit de dificil să îţi numeri zilele, dar să fii nevoită să le şi trăieşti pe cele din urmă, care urmează să fie tare grele, e …cumplit!

M-a întrebat despre mine şi nu am mai avut mari reţineri. I-am povestit viaţa mea, totuşi încercam să păstrez note pozitive şi optimiste. Nu avea nevoie de încă o dramă. Când a aflat că sunt singură şi că aşa am hotărât să rămân, m-a luat de mână, m-a privit în ochi şi a spus: „Inna, greşeşti foarte mult, va veni ziua când vei regreta amarnic şi e păcat. Te-am urmărit, Inna, te-am urmărit suficient să văd cum eşti. Dumnezeu ţi-a dat deja tot ce îşi poate dori o femeie, ţi-a rămas doar să împarţi cu cineva în care să crezi şi să te bucuri de fericire! Inna, nu te îngropa de vie. Copiii vor pleca, căci asta fac copiii, pleaca, iar tu îţi vei închina ultimii ani din viaţă în singurătate. Nimic nu e mai greu de dus decât singurătatea în care încep să te sugrume tabieturile, de nu te suporţi nici pe tine însăţi”.3138321

Ne-am văzut şi aseară, am mers pe faleză, căci ştiam că îşi doreşte mult. Ne-am întâlnit şi în seara asta la o îngheţată şi o plimbare în parc. Ne vom vedea şi mâine, doar să dea Dumnezeu să ajungem cu bine!

Reflectez mult la ce mi-a spus. Ştiu că au fost nu doar vorbe. Ea e exemplul viu a unei tinereţi închinate singurătăţii. Mi-a deschis sufletul şi mi-a sădit experienţa ei, poate, poate o voi folosi pentru a nu-i repeta greşeala. Domnul ştie de ce ne-a fost dat să ne întâlnim, eu ştiu doar că vreau să ofer acestui suflet ceea ce pot şi ceea de ce are nevoie cel mai mult acum, TIMPUL meu.

Doamne ajută să fie cum ştie EL că e mai bine!

TRATAM BOLI CARE NU EXISTA

Mama si copilul hiperactiv

Fenomenul de hiperactivitate (ADHD) este tot mai răspandit, sau, cel puțin, tot mai des folosit în diagnosticarea bebelușilor neastâmpărați.adhd3

Tot mai multe mămici devin panicate, când aud de la doctori că s-ar putea sa aibă un copil hiperactiv. Am simtit acest lucru pe propria piele, cand am mers la un control de rutină cu fiica mea (la acea vreme de 6 luni) si mi s-a “mărturisit” că posibil suferă de hiperactivitate si are nevoie de tratament cu stimulante. Reacția mea a fost una pe măsura, am râs, răspunzând că refuz categoric sa îmi otrăvesc copilul cu tratamente pentru o boală care pentru mine nu există.

adhd2Totuși, ca orice mamă, am rămas cu acest gând. Am devenit mai atentă la manifestările ei. Cu toate ca nu cred în existența acestei boli, pentru care a fost inventat mai întâi tratamentul și doar mai apoi ea însași, m-am lasat speriată. Am mai așteptat o lună si am mers la un psiholog, pentru o nouă consultație. Cum mă și așteptam, diagnosticul a fost dezmințit.  De atunci a trecut aproape un an, nu pot observa decât un copil care se bucură de viață. Îmi dau bine seama ca are un comportament care e dictat de propriul temperament si caracter,  nu poate transmite emoțiile la fel cum o fac toti ceilalți copii. Suntem cu trăsături de caracter individuale și începem să fim așa de mici.

 Deci, ce este acest ADHD?

ADHD sau dificit de atenție si hiperactivitate, se spune că ar fi o formă de conduită, care se manifestă mai clar la vârsta preșcolară, sau în primii ani de școală. Copiii cărora li se pune acest diagnostic, de regulă, se evidențiază în râdul colegilor. Mereu vor trage de toate obiectele din jur, nu se vor putea concentra în timpul jocurilor, ba chiar vor deveni violenți în raport cu ceilalți.

 Oare dificitul de atentie asta și inseamnă, că nu primesc atenția cuvenită?

Aceasta este greșeala majoritații parinților, care primesc această veste, se învinuiesc și consideră ca atenția lor pentru copil este în deficit. Deficitul de atenție se referă la dificultatea copilului în cauză de a se concentra asupra lucrurilor sau a obiectelor din jur, acolo ar fi un deficit.

In fond, după parerea specialiștilor, care susțin existența acestei afecțiuni, hiperactivitatea este datorată dezechilibrului dintre neurotransmițătorii din creier.Sunt substanțele care transmit semnalele intre celulele nervoase.

Unii specialiști spun ca deficitul de atenție și hiperactivitatea nu cauzează, sau mai bine zis, nu inseamnă retard în dezvoltare sau abilitați psihice. La fel nu are nicio legatură cu alte afecțiuni psihice.

Părerea altora denotă și prezența retardului în dezvoltare.

ADHD este o afecțiune care în țara noastră a devenit cunoscută de puțini ani. Până să avem acest simptom, nici nu am fi bagat în seama un astfel de copil. Exista tot mai multe divergențe intre neurologii, psihologii si psihiatrii care studiază problema. Înca nu a fost stabilit clar care ar fi factorul care provoacă ADHD și dacă merită să dăm atâta importanță acestei afecțiuni, mai ales să recurgem la tratament medicamentos, stimulant sau nonstimulant, la copii cu vârstă fragedă. Incă nu s-a stabilit dacă factorii sunt: mediul de trai, sociali, genetici și neurobiologici. O mare parte tind să creadă ca fumatul in timpul sarcinii  ridică riscul apariției acestei afecțiuni la nounăscuți, expunerea nounăscutului la substante toxice, sau traumatisme craniene.

Insa, recentele descoperiri arată ca ADHD se transmite genetic, cu o probabilitate de 70-75%.

Anul trecut am auzit parerile cercetătorilor americani, care susțineau că ADHD nu există ca boală, și nu necesită tratament medicamentos. Atunci de ce atâția copii iau în continuare tratamentul care le produce retard psiho-motoriu și care crează dependență, când posibil să fie doar o carență de fier în sânge?adhd1

De obicei, parinții incep sa iși pună întrebarea de prezența afecțiunii dacă:

  • Un copil pană în 4 ani nu are astâmpăr
  • Nu vrea să socializeze cu alți copii
  • Cand protestează, strigă și se trântește pe jos
  • Se trezește des in timpul somnului
  • Este prea activ

Desigur e vai și amar sa ai un astfel de copil, DAR – ce ar fi să încetăm sa ne comparăm copiii cu exemplarele rare de copii “sfinți”? E greșit să raportăm conduita propriului copil la conduita copiilor dați drept exemplu în colectivitatea pe care o frecventează.

Exista un mini-test, la care parinții trebuie să raspundă cu “da” sau “nu”:

1.Copilul tău are mai puțin de 5 ani?

2.Copilul tău poate fi atras de o activitate, în care petrece cel puțin 15 minute?

3.Copilul tău doarme mai mult de 3 ore în timpul nopții, fară să se trezească?

4.Copilul tău are rabdare sa îti stea în brațe sau lânga tine mai mult de 15 minute?

5.Copilul tău este în stare să se hrănească singur, stând pe scaun sau la tine în brațe?

Daca ai răspuns cu DA la cel puțin 4 dintre întrebări, poți sa stai liniștită, nu ai decât un copil activ.

Eu cred că, indiferent de diagnosticul doctorului, copiii, pentru dezvoltarea lor corectă, au nevoie de un program sănatos de viață. Este greșită ipoteza că pentru un somn mai bun de noapte, trebuie să ne obosim bine copilul în timpul zilei. Un copil obosit, cu prea multe activități în decursul zilei, cu prea mult stat la televizor, PC, va adormi mai greu și va avea un somn zbuciumat.

Deasemenea prea multe schimbări în viața unui copil, duc la pierderea controlului asupra propriilor emoții. E recomandat să pregătim bine copilul pentru orice schimbare majoră care va urma. Aparent indiferent la cele din jur, copilului tău nu îi scapa nimic.

 Să fie ADHD rezultatul comportamentului neadecvat al părinților în raport cu el?

 Copiii, la general, se obișnuiesc foarte repede cu obiceiurile și ritualurile proprii familiei tale. Aceastea le oferă un sentiment de siguranță, stabilitate și confort. Prin urmare, este importantă aderarea lor la ele, de bună voie.

Mersul la somn la aceeași ora, fară televizor pornit, cu cititul unei povești înainte sau povestitul unei istorioare hazlii, îl va face să adoarmă fericit și mulțumit că vă are.

Statul la masă trebuie sa fie o regulă pentru toată familia. Mâncați cu toții odată, nu îl hraniți doar pe el-singur.

Nu obliga copilul sa doarmă în locuri diferite, încearcă sa planuiești ieșirile din casă la alte ore decât cele de odihnă. Dacă l-ai obișnuit să adoarmă în carucior, e bine să respecți acest obicei si să îl scoți la aer cand vine ora de somn, altfel copilul se va agita și va avea parte de un somn zbuciumat sau nici nu va adormi.

Dacă bebelușul tău doarme prost noaptea, poate e cazul să lași la o parte steriotipul că trebuie să se obișnuiască să doarmă singur și să îl iei in brațe, să îti simtă prezența.

E bine să se înceapă cu sarcini simple:să își adune jucăriile, să se spele pe mâini ca e gata masa. Daca îi vei spune ca nu va vedea mâncare pâna nu face ordine în cameră, garantez ca nu va face decât sa se înverșuneze.

Emoțiile negative agită copiii. Ceea ce văd- absorb ca un burete. Nu toți reproduc comportamentul părinților. Pentru unii rezultatul nu e decât frustrare, mânie și dorința de a-i face pe ceilalți sa simtă la fel.

Printr-o ideală coincidență a circumstanțelor, sunt mamă și simt pe proprie piele riscul de a greși în timpul educării copiilor. Indiferent de existența ADHD în familie sau în afara ei, sau de neexistența acestei afecțiuni, contează cum cladim legătura PARINTE-COPIL.adhd

Mai cred că gândurile se materializează și primim de la copilul nostru exact ceea ce îi oferim noi. Liniștea și încurajările spre a gândi pozitiv, ne vor face să ne bucurăm cât mai mult de rezultatul trecerii noastre prin viața, acest rezultat fiind propriii copii.

,,Dacă mă mai trimiți o dată cu asta mică în parc…..!” (destinele lor)

Era o zi frumoasă. Poate prima zi de plajă din acest sezon. O zi care te face să îți pui o pereche de bermude și sandale și să ieși. Nu contează unde mergi. Sau poate nu contează numai dacă nu stai la câteva minute de mare…El ar fi vrut să meargă la mare, azi are liber. A trecut week-end-ul stând cu familia, cu socrii, acum vrea o zi pentru el. Legătura dintre el și mare nu e un subiect despre care obișnuiește să vorbească, e scheletul lui din dulap. Și acolo va rămâne.

A început să se pregătească. Intenționa să o întrebe și pe Ala dacă vrea să meargă, dar intuia răspunsul. Sigur va rămâne cu Katy acasă. E prea mică să fie scoasă sub razele de soare. Soția lui abia născuse. Mai exact a trecut o lună întreagă de la acel moment, dar ce-i o lună pentru un copil? Așa știa el. În dulap nu a găsit haine de vară, habar nu avea unde erau împachetate. De la nașterea celei mici, nimic nu mai e cum era. Nici ordinea cu care se obișnuise, nici masa nu îl mai aștepta pusă, nici chipul iubitei lui nu îl mai întâmpină zâmbind. Totul s-a schimbat. Nu poate înțelege cum venirea pe lume a unui copil poate răsturna lumea în așa hal. Își iubește copilul, dar recunoaște că de foarte multe ori ar vrea să se întoarcă momentele când erau doar ei doi…

– Iubito, de unde îmi iau și eu ceva mai lejer, e destul de cald afara, aș merge la mare un pic. Tu nu vii?

– Hai măi pui, numai la mare nu îmi e gândul. Știi doar că nu am închis un ochi întreaga noapte. Eu intenționam să te rog să o scoți pe Katy în parc, poate așa reușesc să mă odihnesc. Măcar o oră.

– Să merg singur cu ea? Dar…

Nu a mai rămas singur cu ea niciodată, nu știe cum să se comporte în preajma ei, încă nu o cunoaște. Să o ducă în parc?! Era un moment în care îl încercau o mulțime de emoții. Era o frică ucigătoare, o rușine pe care încerca să o mascheze prin supărare, dar și o supărare că nu-și poate refuza soția, pentru că o iubește și îi înțelege situația. Adică, nu o înțelege, nu știe el nimic din toate astea, dar ar vrea… A renunțat cu greu la drumul lui spre mare, s-a dat bătut. A pus pe el pantalonii cu care a mers seara trecută la socri, a găsit și o cămașă bună să mai fie îmbrăcată o dată și a ieșit. Cea mică era deja în cărucior. A dat cu ochii de ea și așa a rămas, de parcă o vedea prima dată. Nu a dat nicio importanță la ce îi spunea Ala, ea îi tot repeta ce să facă în caz ca… și îl întreba dacă a înțeles, el dădea din cap, dar nu înțelegea nimic. Se simțea neputincios.

A traversat strada și la scurt timp a intrat în parc. S-a gândit să meargă spre lac, măcar aproape de lac. Mai întâi a auzit un scâncet, a mărit viteza sperând că îi va plăcea. Dar scâncetul s-a transformat în urlet. Na, că am ajuns! Primul gând a fost să îi dea lapte. Știa de undeva că nou născuții mănâncă mult, dar nu vroia lapte. Picăturile care au curs din biberon, acum erau ca o gargară în gâtul ei. Cum să-i spună să înghită? Era convins că nu se poate face înțeles. Dar de ce nu înceta să îi dea lapte? Continua să o facă, deși ar fi renunțat, dar totuși continua. Legăna căruciorul, îl legăna pană s-a prins la ideea ca o scutură prea tare. Trecea lumea pe lângă el, era prea multă lume în jur. De ce trec toți pe lângă el? De ce se uită? Era sigur că îl cred un tată nepriceput, că îl judecă. Poate stârnește mila. A început să transpire și să tremure de nervi. Nu mai suporta acel copil. Era sigur că nu mai poate suporta nici urletul nici…nimic! A intrat într-o rătăcire de moment. Era furios. A pus mâna pe telefon, să o sune pe Ala. Sunetul de apel întârzia sa se preschimbe în vocea ei. Nu răspundea. Nervii se urcau și mai mult la cap.A mai sunat-o o dată. A auzit :,,

– Alo, da, iubitule, s-a întâmplat ceva?

– E prima și ultima dată când mă trimiți singur cu ea, dacă se mai întâmplă o data….

– Dacă se mai întâmplă, ce faci?

A tăcut, nu a răspuns. Și-a dat seama cât de aiurea a sunat amenințarea. Și-a dat seama cât de penibil arată. E un prost, un prost neîndemânatic, care din orgoliu nu a recunoscut nimic până atunci. Își iubește soția. Își iubește copilul. Trebuie să învețe să fie parte din noua familie. Nu ele s-au izolat, el e cel care încă nu a intrat în viețile lor. Soția lui a devenit mamă, de aceea e altfel. Poate e timpul să devină și el tată.bebe1

Atunci, s-a aplecat și a luat-o în brațe pe Katy. A strâns-o la piept să o liniștească și… a simțit mirosul. A înțeles de ce plângea. A fost atât de simplu. A început să râdă. Doar acum a priceput sensul vorbelor, că  tată nu te naști, tată devii, NUMAI DACĂ VREI. Din acel moment, și pentru restul vieții, va rămâne recunoscător sorții, norocului, destinului, lui Dumnezeu, că a ieșit în acea zi în parc. A fost prima zi în care era tată, a fost prima întâlnire cu copilul lui. A fost începutul unui drum lung, din fericire, drum comun pentru trei inimi.

Perle noi, VORBE CU TÂLC :D

-Christian, să te speli pe mâini și pe față, că ai adunat toți microbii de pe topogane!

-Nu, eu mă spăl doar pe mâini, că nu m-am dat cu fața pe niciun topogan!

:))))))))))))))))


-Ce ai făcut de  ai fost pedepsit și azi la grădi?

-M-a pedepsit doamna, pentru că am întrebat-o dacă vrea bomboane. După ce mi-a zis că vrea, i-am zis că îi dau după ce se termină :)))))))))) (râdea)

-Puiule, eu cred că nu pentru asta te-a pedepsit….

-Da, am făcut altceva, cu adevărat grav, dar am băgat-o pe asta cu bomboanele, ca să uiți tu ce m-ai întrebat la început…

:))))))))))))))))))

altele mai vechi, pe      https://innamanu.wordpress.com/poezii-si-perle/perlele-lui-christian/

  CUM NE PEDEPSIM COPILUL?

pedeapsa

Nu exista copil sa nu fie macar o data pedepsit. Adevarul este ca, noi parintii, nu intotdeauna intelegem ce este pedeapsa.

Cu ceva timp in urma, am citit cateva randuri pe tema asta, relatate de o mamica obisnuita. A fost ceva ce m-a pus pe ganduri, pana atunci nici prin cap sa imi treaca ca manifestarile mele la suparare, atunci cant, credeam eu, ca il pedepsesc nu erau decat- MANIFESTARILE MELE LA SUPARARE.

Am hotarat sa mai chibzuiesc un pic asupra acestei teme.

Cum ne pedepsim copiii, sau care sunt primele reactii ale parintilor, atunci cand le gresesc  copiii? Majoritatea vor ridica vocea, sau chiar le vor da o palma la fund cand nu vor fi prnsi in ape bune. Raspunsul este ca toate acestea nu sunt si nu pot fi o pedeapsa, sunt doar descarcarile nervoase, total ineficiente, ale parintilor. Pedeapsa ar trebui sa fie masurile care ar duce la un grad mai mare de constientizare a faptei comise, de catre copil. O pedeapsa buna este mereu binevenita, la fel cum si un conducator auto este penalizat in trafic, cand incalca niste reguli. La fel si parintele trebuie sa actioneze ca si un inspector de politie din trafic.

Pedeapsa copilului, ar trebui sa fie un mod corespunzator si eficient pentru educatia permanenta. In primul rand trebuie sa  fie transmis copilului mesajul ca raul duce la rau si binele- la bine. Pedeapsa este o urmare al raului. Trebuie sa fie facut sa inteleaga ca un rau necorectat, atrage dupa sine un alt rau, care va veni si cu o noua pedeapsa.

 Sarcina parintilor este sa pastreze mijlocul de aur, sa se lase dirijati de sentimentul matern/patern, pentru a gestiona eficient situatiile critice. In orice caz, daca ati ajuns la pronuntarea cuvantului “pedeapsa”, minunat ar fi sa o puneti in aplicare. Daca ati spus ca il veti pune in colt, sau ii veti interzice pentru o perioada desenele animate, sau dulciurile, aceasta este exact ceea ce trebuie sa faceti. In caz de “iertare” de prea multe ori, autoritatea Dumneavoastra ca parinte, va scadea considerabil in fata copilului, atunci sa nu va mirati de ce ramane indiferent cand va dati peste cap ca sa va auda.

In felul acesta il faceti sa creada ca interdictiile in viitor vor fi optionale pentru executare, sau pur si simplu pot fi ignorate, ceeace duce la neascultare.

Exceptie fac cazurile cand copiii sunt hiper activ, atunci nu este indicat sa puneti in aplicare imediat si din prima masuri drastic. Fiind copii cu energie in exces,   sar putea sa nu va bage in seama din prima, nu din rea vointa, pur si simplu au in atentie prea multe lucruri in acelasi timp. In cazul asta e bine sa va coboriti fata la nivelul fetei copilului, sa il luati de mana si sa ii explicate ca a gresit si ca va urma o pedeapsa. Trebuie dus intr-un colt gol, sau intr-o alta camera pe care nu va trebui sa o paraseasca. Veti incerca sa ii spuneti ca , din partea lui, e nevoie sa va aduca explicatii pentru ce a facut si sa isi ceara scuze. E bine sa reveniti in 10 minute sa vedeti ce face “prizonierul”. Iarasi e bine sa aveti fata la nivelul capului lui si sa ii mai lamuriti o data de ce sta izolat. Important sa vedeti ca a inteles de ce este pedepsit. Ideal ar fi sa promita ca nu vor mai exista asemenea fapte (cu toate ca orice parinte stie ca este ireal).

In cazul in care a gresit cel mic, e foarte importanta coopererea tuturor membrilor adulti din casa. Nu e bine sa fie certat de toti o data, la fel cum este complet contraindicate sa i se ia apararea de unul din ei. Cand pedeapsa este aplicata de un parinte, celalalt este obligat sa isi exprime nemultumirea si el referitor la fapta comisa, dar sa fie mai indulgent si mai retinut.  Pe de alta parte sta lauda si incurajarea atunci cand a facut un lucru bun.

Educatia nu se poate infaptui fara pedeapsa. Aplicata in mod corect, duce la rezultate neasteptat de imbucuratoare.