Arhive categorie: povesti reale

Inna Manu – Hair Stylist ;)

Tu cum te simţi când ţi se îndeplineşte un vis? 

Cine îmi citeşte articolele, cred că ştie deja despre pasiunea mea pentru tuns. Astăzi, în sfârşit, visul s-a realizat, cu calificativul EXCELENT, şi nota 10 la examen! 🙂

Pe la 5 ani, când tundeam matasea la ştiuleţii de porumb, când le vorbeam şi îi rugam să îşi aştepte rândul, simţindu-le parcă şi satisfacţia finală de la acele coafuri deosebite şi tunsori pline de inspiraţie, închideam ochii şi mă vedeam mare, înconjurată de clienţi şi făcând exact ceea ce imi place atât de mult.

Timpul a trecut, am făcut orice, dar aproape nimic pentru visul programat cu mulţi ani în urmă. Însă aşteptarea a meritat rezultatul!

Am primit un mare cadou de la un OM bun, care consta în posibilitatea de a-mi schimba viaţa, posibilitatea să urmez o şcoala, un curs în domeniul ce mă atrage, pentru că nimic nu e mai frumos decât să faci ceea ce îţi aduce plăcere. Ştiam sigur ce vreau, dar a rămas doar să aleg Şcoala care să îmi insufle încredere. I-AM ALES PE CEI MAI BUNI !!!!!! Am ştiut acest lucru de la început, care s-a adeverit şi după absolvire, fapt pentru care mulţumesc: Şcoala de Hairstyling Adrian Niculescu, în deosebi mulţumiri pline de recunoştinţă pentru cel mai bun profesor Adrian Niculescu, asistenta lui, Andra, dar şi omul de după cortină, care se ocupă de marketing şi organizare Mihai Serester! Oameni deosebiţi!

Nu fac acest articol pentru a le face reclama, căci reclama au destulă. Sunt recomandaţi, lăudaţi peste tot. Scriu doar pentru că trebuie să îmi exteriorizez emoţiile şi bucuria în felul în care mă pricep cel mai bine (scriind)! 🙂

Ei, şi acum, gata cu vorba, că mă aşteaptă clienţii 😀

13537718_849518331847469_3964346226193183337_n

NONVALOAREA (povestire)

Are 33 de ani și încă mai e virgină. E un blestem care i-a afectat iremediabil caracterul. Dacă ar fi știut că se va ajunge aici…facebook_covers_flori_48

A crescut într-o familie de modă veche. Avea frați mult mai mari, care au avut grijă să se întoarcă de unde pleca în stare intactă. Protecția lor a ținut-o izolată de greșelile vieții, de zbuciumul adolescenței și nopțile împărțite cu alți 2 ochi. A crescut și plecat la facultate în altă localitate. A absolvit fără să piardă o prelegere, dar a pierdut toate întâlnirile dintre colegi. Era oaia neagră protejată de umbra fratelui mai mare. Au venit frustrările, nesiguranța în ea ca femeie. Avea dureri din cauza nevoile fizice nesatisfăcute. Controale și tratamente hormonale, care i-au schimbat comportamentul. Orice mică atenție din partea unui bărbat, era ca un potențial atentat la castitatea ei. A început să urască bărbații, în același timp continua să viseze la prințul perfect ce o va cuceri într-o bună zi.

A fost la psiholog. Au urmat multe ședințe cu exerciții pe care a început să le pună în practică. Îi plăcea teoria, suna atât de interesant și ușor. Nu trebuia decât să lase loc în viața ei pentru altcineva. A cunoscut la scurt timp un băiat. Erau amici de mult timp, dar acum l-a privit cu alți ochi. Au ieșit de câteva ori, până nu au mai pornit pe drumul spre garsoniera ei, au mers la el.  După o serie de mângâieri pline de dorință, ea a ținut să-i spună că nu a mai făcut-o. Era sigură că ar fi trebuit să-l bucure. Nu a fost să fie. S-au oprit, el s-a oprit, s-a îmbrăcat și i-a spus că nu e serios din partea ei să-i ascundă acest lucru. I-a spus că nu poate să își ia o așa răspundere și nu vrea să o dezamăgească. A fost drama vieții ei. A fost momentul când ar fi dorit să renunțe la toate. A fost singura dată când a ajuns să se dezbrace în fața unui bărbat, dar și ultima.

E dărâmată psihic, nu mai vrea nimic. Iubește copiii, își dorește copii, dar încă poate nu a înțeles că a existat doar o fecioară care a dat naștere. Nu e o fată rea, nu e urâtă, nu e cicălitoare, DAR E VIRGINĂ… E povara pe care o duce foarte greu. E neînțeleasă. E judecată. E ocolită. Pentru zilele noastre e o nonvaloare. 😦

FRUCTUL IUBIRII IMPOSIBILE:un ram din ARBORELE NEAMULUI (adevărat)

Totul s-a întâmplat până în Primul Război Mondial.

Ana era o tânără puțin trecută de 18 ani. Copila, crescută la țară, a început să muncească de mică. La 8 ani a cunoscut toate muncile de câmp. Era gospodină de când a prins-o mama cum cocea turte singură, nu avea nici 6 ani împliniți. Cu toate acestea, era printre primele fete din sat la frumusețe și modestie. Era râvnită de toți flăcăii, dar și pețită de cei gata de însurătoare. Ana însă nu se grăbea. Simțea că altceva o așteaptă. Era sigură că inima ei bate pentru o iubire deosebită. Ignora rugămințile părinților de a accepta să se mărite. Era conștientă că după 20 de ani va fi fată bătrână și că nu o va mai lua nimeni, dar a preferat să-și asculte inima.

După cum se obișnuia, toți cei trecuți de 16 ani, puteau să intre în slujbă la boieri. A mers și ea să se angajeze la Cucoana din ,,vârful dealului,,. Era perioada când moșierii dețineau în mare parte pământurile. Cucoana, căci așa era numită de localnici, era o ,,domnișoară,, trecută de prima tinerețe. Era nevoită să gestioneze singură muncile pe aproximativ toate lanurile din apropiere, așa cum familia ei locuia pe undeva prin Kiev. Aveau cirezi imense de vite, livezi și vii, herghelii și hambare. (Cei care erau în viata când eu eram mică, mi-au povestit personal despre ea, despre cucoana. Mi-au spus și despre frumusețea ce se găsea în curtea ,,castelului,, Au  trecut anii, dar încă se mai vedeau stâlpii de la întrarea în curte și 2 copaci care creșteau pe lateral. Copacii au fost botezați de localnici „La cucoană”. Erau un punct de reper.).  Era o femeie bună, dar frustrările din cauza singurătății și lipsei unui partener de viață, îi alipeau la caracter trăsături de viperă. Impunea mai mult frică decât respect.

Ana era gata să facă orice muncă, dar chipul ei curat și agerimea minții au ajutat-o să obțină o slujbă bună și bine plătită. Era garderobiera cucoanei. Nu doar avea grijă de ținuta ei, dar  o ajuta și să se aranjeze. Era nespus de fericită. Pe ascuns proba rochiile ce-i plăceau. Se răsfăța cu tratamentele pentru ten și corp. Primea și obiecte de valoare, pe care le păstra ca pe ochii din cap. Avea impresia că lumea din sat o privea altfel.

Fără voia ei, se distingea în rândul celorlalte fete. Pielea ei, și așa frumoasă, acum era nebătută de vânt și soare. Era altfel.

Cucoana avea un frate. În sat era numit ,,kneaziul Kazemir” (în traducere din rusă, „kneazi” ar fi însemnat boier sau ceva de viță înaltă). Trecea rar de tot să-și viziteze sora, deși era și el moșier cu drepturi. Viața de sat îl deprima. Era pe de o parte intelectual școlit prin cele mai prestigioase școli ale timpului, pe de altă parte un șarmant care cunoștea despre o femeie mai multe lucruri decât avea nevoie un bărbat obișnuit. În acea primăvară, împins de niște obligații funciare, era nevoit să stea mai mult. Se gândea cu groază că s-ar putea să rămână în acest colț uitat de viață poate chiar și o lună întreagă! Prima săptămână a trecut cu nervi. Măsurătorile, hârtiile, martorii și organele competente i-au dat mari bătăi de cap. Nu vedea și nu auzea nimic în jurul lui. În schimb, era văzut de toată lumea. Evident l-a văzut și Ana.

Momentul când l-a zărit a fost ca un trăsnet. Avea senzația că a reîntâlnit un om drag sufletului ei. Dorea să zboare s-l îmbrățișeze. Acel sentiment o speria. Scrâșnea din dinți și încerca să se controleze. Știa de la stăpână  ce program are și făcea tot ce putea să se furișeze pe aproape. Avea nevoie ca de aer să îl vadă. Dar trebuia să o facă pe neobservate. Fără voia ei, rămânea cu privirea la el și…inevitabilul s-a produs. Privirile li s-au întâlnit. El avea în mană hârtiile la care lucra. I-au alunecat pe jos. Ana s-a speriat. Inima îi bătea ca o pasăre nebună închisă în colivie. A fugit din fața lui liniștindu-se cu greu. Câteva zile în șir l-a evitat cât a putut. Culmea că nu prea reușea. Îi apărea în calea când îi era lumea mai dragă. ana2Acum sentimentele ce i le purta, gândurile pe care le plămădea în fiecare seara înainte de somn, o trădau. În prezența lui roșea și devenea neîndemânatică, mai ales când simțea privirea lui apăsător de chinuitoare. Dar era un chin de care a devenit dependentă. Avea nevoie de prezența lui.

Timpul trecea. Jocurile mute și mesajele non verbale dintre ei au ajuns la apogeu, până au devenit insuficiente. Împinși de criza de timp, așa cum luna era pe sfârșite, s-au ciocnit, poate întâmplător poate nu, într-n colț de odaie. Iubirea dintre ei trebuia să-i unească. Era ca un foc ce avea nevoie de oxigen… S-au iubit ca doi adulți. Lipsa ei de experiență și firavul freamăt hrănit de frica de necunoscut l-au cucerit. Și-a pierdut mințile. Nu mai vroia să plece. Căuta motive să rămână și a rămas. Dragostea dintre ei nu putea trece neobservată. Arunca scântei oriunde se întâmpla să fie prezenți. Cucoana, împinsă de statut, a fost nevoită să îl tragă de mâneca. Satul șoșotea. Era pătată demnitatea de familie nobilă. Dar nu se putea opune. O iubea cu adevărat, o dorea doar pentru el. Au continuat să se întâlnească în ciuda vorbelor și amenințărilor.  Dar cel mai neputincios s-a simțit când a aflat că era însărcinată. Atunci a fost momentul când, pentru prima dată, a regretat că nu e un țăran simplu. Poziția pe care o avea și legile nu îi permiteau să ia deana3 soție o fată de sat. A avut loc o adevărată luptă în interiorul familiei. Au încercat să-l convingă să facă cumva să scape de copil. Atunci a cedat și a cerut sa-i fie lăsat copilul să trăiască, în schimbul plecării lui din localitate. Copilul lor trebuia să se nască!

Ana a fost rugată să plece de la moșie. Întregimea sufletească pe care o trăiau când erau împreună, s-a năruit. Brusc au dispărut culorile, zâmbetele, motivele pentru a mai trăi. Kazemir nu o putea lăsa de izbeliște. Maturitatea lui i-au calculat Anei toate viitoarele zile. Pentru a o scuti de batjocora lumii, i-a organizat o căsătorie cu un băiat bun. I-a asigurat un trai decent ei și celorlați copii pe care i-a avut, pentru tot restul vieții. Fiul lui însă a avut parte de lucruri mari. I-a fost supravegheată creșterea. A mers la școli bune, a studiat dreptul. Asta pe timpurile când cu greu, doar unii, reușeau să facă 4 clase! A fost cel mai cunoscut om din sat și împrejurimi. Pentru tot restul vieții a deținut funcții fruntașe.

…Ana a îmbătrânit. I-a fost scris să ajungă la bătrâneți, spre deosebire de Kazemir, care a suferit exilări, desproprietăriri și un sfârșit sinistru prin închisorile politice. Nu se cunosc amănunte despre alte eventuale întâlniri dintre ei doi. Iubirea lor însă a fost trecută din gură în gură, de-a lungul generațiilor… până a ajuns la mine, o mică strănepoată a Anei şi al lui Kazemir, poate nu întamplător! Poate pentru a o duce mai departe…ana4

…fărâmituri din timp, 30 septembrie 2015

P.S. Varianta originala am auzit-o, pentru prima data, din gura unui om de 90 ani, staretul bisericii din sat, cand aveam in jur de 12-13 ani. A tinut sa imi povesteasca. Ulterior am scormonit in memoria altor persoane apropiate, pentru detalii. E o poveste care pe mine m-a fascinat…

ÎNJURA-MI-AI OCHELARII

CE TREBUIE SĂ SE ÎNTÂMPLE CA SĂ ÎȚI DAI SEAMA CĂ NU AI FOST DEMULT, SAU CHIAR DELOC, ÎNJURAT/Ă? Trebuie să te înjure cineva! ploaia

Ploua. Așa cum ploaia ne face mai grăbiți, și nu fugim de ea că e udă, ci că NE udă, am fost si eu dăunăzi un om care nu i-a lăsat stropii să cadă pe pământ. I-am adunat pe mine. În graba mea, nu am traversat pe unde era mai aproape, am căutat să traversez pe la trecere. M-am asigurat că e liber pe stânga, cel de pe dreapta oprise, și am pășit pe zebră. La al doilea pas, am auzit în stânga sunet de frâne arse și toate sudalmele lumii, traduse în română, adresate MIEEE:

,, Să te f.. în c.. de chioară ce ești! Să îți bagi ochelarii în p…., că degeaba îi ai! Nu vezi pe unde mergi, panarama dr…lui? Că de vin, te …,,(nu mai știu ce a zis)

Mi-am întors capul, să îi văd fața. Eram așa curioasă, cine poartă halal de gură… Mare necaz pentru cei ce o au acasă.  Era o tipă obișnuită, blondă, dar asta nu are nicio relevanță. Avea geamul lăsat, și ea ieșită pe jumătate spre mine. M-ar fi înghițit. Și cum să recunoască că a intrat ca avionul în sensul giratoriu și că habar nu avea ce se face când ai pieton pe trecere, nu avea cum, nu îi stătea în caracter. Trebuia să vadă lumea că e la volan, și că are buzele roșii. Era genul de om care nu e niciodata vinovat. Nu i-am zis nimic. Nu aveam timp, dar nici chef. Mi-am văzut de drum. Se va găsi om și pentru gura ei. 😉

Viața e frumoasă. Acum sunt si eu în rând cu lumea! 🙂

BĂIETE, ȚI-AU CĂZUT OCHELARII!

Vine o vreme, când emanciparea din noi ne zgâlțâie cât ne zgâlțâie, după care de trage copite.

Subiectul de azi e frate cu cel de ieri, căci ieri l-am nominalizat și pe el ca posibil subiect de blog. Și, așa cum o zi vine cu ale ei și ba ne mângâie, ba ne pălmuiește, și evenimentele din ziua respectivă, sunt cu subiecți sau subiecte asemănătoare.

alb negruAșteptam deschiderea cabinetului oftalmologic. M-am ascuns la umbra unei stații de autobuz. Cu un ochi la telefon și cu altul la ce se petrece lângă mine. Mie, la general, îmi plac bătrânii, mai ales cei buni și curați. Chiar la câțiva pași aveam 2, vorbeau de ale lor, mai mult în șoaptă, înțelegându-se din jumătate de cuvânt. Îi am și acum în minte. I-am reținut, așa cum purtau ambii haine deschise la culoare, aproape albe, gândindu-ma în sinea mea că au auzit cu siguranță la meteo că va fi cald. Ei sunt cei mai ascultători și creduli.  Bătrâna și-a cumpărat bilet, spunând că și-a uitat abonamentul acasă, și-a luat rămas bun de la bătrânel (atunci am înțeles că nu erau un cuplu) și s-a pregătit să urce în autobuzul care se apropia. Bătrânelul nostru, cu zâmbet blajin, a pornit în ale lui. M-am speriat când am auzit o ciocnire, am ridicat privirea și l-am văzut lipit de un tânăr care alerga să nu scape autobuzul. Fața bătrânului a rămas în continuare blajină, l-a dojenit cu privirea și cam atât. Dar, imediat după ciocnire, am auzit un alt zgomot. Au căzut ochelarii de soare din buzunarul băiatului. El avea căștile în urechi și un țel precis, să prindă autobuzul, restul a lăsat pentru altă dată. Doar atunci am văzut îngrijorare pe chipul bătrânului. L-a prins de mână, cu o iuțime ce m-a surprins, i-a spus cât a putut de tare :,, băiete, ți-au căzut ochelarii!,,. Cred că momentul ce a urmat a fost punctul culminant al zilei de ieri, sau poate a întregii săptămâni. M-a pus mult pe gânduri. Băiatul, cu foarte multă aroganță, l-a îndepărtat, ducând privirea demonstrativ în partea opusă, transmițând dispreț și un fel de jenă că a fost atins. Evident nu și-a scos căștile să asculte ce i se spune, poate luându-l drept cerșetor, l-a dat la o parte cu mâna și a plecat. A plecat în fugă și a urcat în autobuz. Bătrânelul meu a rămas trist, poate trist pentru toată ziua, poate pentru mai mult timp. Numai Dumnezeu știe care durere era mai mare, cea fizică sau cealaltă… Un lucru e cert, această scenă se repetă și se tot repetă în viața fiecăruia dintre noi, nu doar o dată. Ajutorul poate îmbrăca diferite forme. Dumnezeu, ca și bătrânelul din povestire, e gata mereu să ne ajute, să ne tragă de mână. Orbi și aroganți suntem noi, cei ce ne punem țeluri de nimic, alergăm o viață pentru a le atinge, uitând să fim oameni și pierzând poate ceea ce are cu adevarat valoare. alb negru2

p.s.  ochelarii au fost ridicați de un alt bătrânel, care nu era cuminte și curat, care nu a alergat după băiat să îl prindă, dar i-a șters de pantaloni și i-a pus în buzunar

PORCUL DE LA OFTALMOLOGIE

Să mă ierte porcul!

Mi-a rupt Alexandra ochelarii. Fără ochelari sunt varză. Așa că, mi-am opintit sărăcia în spate și am pornit la cutreierat cabinetele cu ochelari în geam. Am zis să fac un pic de spionaj mai întâi, să văd ce s-a mai schimbat în ultimii ani, de când nu le-am trecut pragul. Nu s-a schimbat nimic, aproape…doar prețurile. Ba, încă ceva!!! În cabinetul la care aveam fișă de ceva ani (căci cu el am început), însăși măria sa proprietarul încasă banii și organiza programările! A coborât Dumnezeu din cer, sau a simțit că îi scapă banii de sub control?

Am stat evident la coadă, așa cum nu aveam programare. M-am gândit eu, cu mintea mea cuminte, că îmi fac consultația, care cică e gratis, și văd eu ce ochelari cu ce lentile îmi comand. Dar, degeaba ai mintea cuminte, dacă nu ai punga sătulă! Vorba aia: ,,socoteala de acasă…puncte-puncte,, Mi-a venit rândul. Am intrat, am luat loc în fotoliul comod. Am văzut căsuța, am văzut beculețul, mi s-a suflat în ochi, mi s-a pus bicicleta pe nas (cunoscătorii știu la ce mă refer) și s-a purces la scrierea rețetei. Dar nu doar rețeta pentru ochelari, ci și o rețetă pentru picături, că am ochiul uscat. Pe care să le iau de la farmacia de vis a vis ,,că sunt mai bune, și voi avea și reducere,,. Aici tre să adaug un chițibuș, toți, dar absolut toți cei care au fost înaintea mea, sufereau și ei de ochi uscat. Ca să vezi! Suntem un popor cu ochi uscați și creier lipsă… M-a chemat și la control repetat, IA-UZI! Să-mi dea lacrimi artificiale! Așa îmi trebuie, dacă pe cele naturale le-am irosit deja. :/ Am dat afirmativ din cap, știind deja că nu voi veni la niciun alt control.

Am mers la tejghea. Aici m-am reîntâlnit cu porcul (da, am uitat să fac prezentarea cuvenită a personajului principal, excluzându-mă pe mine, însăși MARIA SA m-a deservit). Care la început nu mi se păru porc. Parcă aducea un pic a om, dar aparențele înșeală. A începu atacul, sau sugerea banilor. Să nu vă sperie cuvântul, nu are tentă pornografică, nu îmi arde…

Nu prea l-a interesat ce ramă caut, a început cu cele de 400 roni, spunându-mi că tre să iau în calcul că vrea să mă încurajeze și nu mi-a propus încă cele mai bune rame pe care le au. A dus mâna să îmi arate, dar nu m-am uitat. Deja începeam să fierb, și vroiam să priceapă. Am zâmbit totuși și l-am rugat să îmi arate ceva mai omenesc, că nu am de gând să fac învestiții. A venit în partea opusă, la ochelarii din plastic. A scos prima pereche, sucindu-i și privindu-i cu dispreț, povestind cu silă că nu sunt dintr-un material performant, că nu se îndoaie, că se rup ușor, că trali-vali… Îmi venea să ies. M-am stăpânit. L-am ascultat. L-am privit și i-am spus că au o varietate largă și vreau să mă hotărăsc., intenționând să plec. M-am simțit luată de mânecă, cu toate că nu m-a atins. A început să turuie, să îmi facă calculul la niște rame de 365 roni, care crede el că o să îmi vină bine, plus lentilele cu toate cele nu știu câte straturi (nu am reținut căci prea era ca o poezie tot ce mi-a spus, prea repede și fără lipici pentru urechi) că ochiul meu, care e atât de sensibil la lumină (aici și doctorul la consultație a picurat pe creier câteva picături de convingere, că am ochi foarte sensibili la lumină) și nu sunt bune lentilele simple, îmi trebuie din cele fotocromatice, și cu strat antireflex, pentru lumina albastră, că mă costă manopera, că mă costă consultația…….!!!!!!!!! Hop hop hop, Care consultație? zic eu, nu e gratis consultația? Îl înțeleg că a intrat în fibrilațiile număratului, dar, stai băiatu! A dus privirea într-o parte, că dacă nu iau lentilele de 400 lei, va trebui să plătesc consultația. Ha?! Posibil par mai mititică, dar nu sunt. Mama voastră de bădărani! Aici nu am mai putut. Plănuisem să ies frumos, după ce îl ascult, dar da-o în colo de amabilitate! I-am plătit consultația, căci am fost consultată, și am plecat trosnind și fulgerând. Băi, ăștia-s chiar nesimțiți?! În total, trebuia să las în jur de 700 roni. Păi nu s-a întâlnit hoțu cu prostu, mama voastră…porcul

Și așa, am zis să mă liniștesc, până data viitoare, la un alt cabinet cu ochelari în geam, poate va fi ziua porților închise la gradina zoo, și nu voi da iar peste animale. PUNCT

Am

CEARTA VECINILOR DE BLOC – povestire comico-dramatico-reală

Ce, nu e bine să trag cu urechea? Păi am tras și cu ochiul… 😀

Vecin ca al meu nu mai are nimeni, decât eu și…un sfert din Constanța. Când deschide gura, își face auzită prezența de la Cireșica la Brotăcei. Mi-a fost greu să mă acomodez la început, dar acum e parte din decor, și el, dar și câinele. Câine mare și fioros, cu timpul am ajuns să-l salut :,,ce mai faci câine?,, După care îl și mângâi pe cap, mai mult de ochii lumii. Să fac impresie de om puternic, în stare să domine o așa namilă, în realitate îmi mușc buzele de frică când îl văd. Dar, să nu ne abatem de la minunatul vecin, prezența căruia, mereu, îmi provoacă un chef de…RÂS :)))

E un nene trecut de 60 de ani, nu gras, dar dă senzația de rotund, din cauza gâtului lipsă. În rest om ca oricare, puțin albastru de la alcoolul pe care îl consumă, dar stăpân pe el. Cu alte cuvinte, unul obișnuit, dacă e să nu luam în trambitoiulcalcul VOCEA. Oameni buni, nu am mai auzit o așa voce. Zici că umblă cu boxele după el, vai de capul meu.  Vecinele ii zic NEBUNUL :))), căci ghinionul lor, are apartament la parter, cu geamurile spre curte. Și e mereu prezent la geam. Vede tot, aude tot, comentează tot :))

Într-o dimineață, puneam ceva la uscat și am scos capul afară, să văd cum e vremea. ,,Trâmbițoiu,, era și el la geam, striga la un trecător: ,,ce faci bre? treci pe la mine!,, Omul, mai ducea și plase cu cumpărături, se întoarce din drum, se apropie de geamul lui și îl întreabă ce vrea, asta îi răspunde: ,,vino să-ți dau m…ie … ha ha ha,, Săracul a plecat, scuipând și pomenind-o pe bunica (,,mama măsii de nebun care ești,). Na, a făcut și el o glumă…. 

Seara trecută, după ce s-a lăsat liniștea, îi aud vocea, în duet cu o alta de femeie. El se apară, ea îl certa. El – cel atacat, ea – cea care atacă. M-am mirat, știindu-l atât de buclucaș, îmi imaginam că e mai violent, dar nu era. Ea țipa că a dat banii pe ceva prostii, el îi spunea:,, iar zici tâmpenii,,. Ea țipa, el în eschivă, ea țipă, el…tace, ea țipă, el……………………………………………… …………………. …………….. …………………………………………………………………………………………el începe să cânte ,,TRAAAAAAA  LAAA LAAAAAA; TRAAAAA LAAAA LAAAAA; TRAAAAAA  LAAAA LAAAA, tare cât îl țineau plămânii :)))))))))) Geamul era deschis, draperiile strânse. Am avut parte de o secvență de teatru natural ca mama. Evident, mult iubita lui nevastă, nu a avut decât să se retragă păgubașă. Cine să îl cunoască mai bine decât ea?! La bine și la greu, până la moarte.  (pană la moartea cui?)

p.s. acum scriu și îi aud vocea, voce care mă inspiră :))) Nu am încotro, dacă nu e acasă să îl aud din fața blocului, atunci e la fi-su, care stă la parterul blocului în care stau eu, și îl aud din spate. E prezent peste tot, mai ceva ca vocea conștiinței.

p.s. 2 de Paște au pus masa afară, au avut oaspeți, cu aceleași calități vocale. Au ajuns la niște dezbateri în privința lui Traian și Decebal. Toate blocurile din preajmă au asistat, în grup și fără voia lor,  la prelegeri de istorie. Dar despre asta, alta dată. 🙂

am fost să iau LUMINĂ!

Când încerci să împaci gura lumii, riști să îți rămâi dator ție însuți. Nu am citat pe nimeni, îmi citez conștiința.

De când am trecut Dunărea, nu am mai mers în noaptea de Înviere la biserică. Am preferat să nu merg deloc, decât să merg la o biserică pe stil nou. Am preferat să fac ce mi s-a spus, să nu fac ceea ce  ar împinge lumea să mă judece, să fac ce dă bine. Am pierdut mult. Când încerci să placi lumii, încetezi să placi lui Dumnezeu. De ceva timp, stilurile și calendarele mă preocupă mai puțin, încerc să fac ce mă împacă cu interiorul meu. ASEARĂ AM MERS SĂ IAU LUMINĂ! 🙂 Evident la o biserică pe stil nou, așa cum nu am avut cum ajunge la una pe stil vechi. Nu am stat mult pe gânduri, am știut că vreau să merg și gata. Puțin mă interesează și părerea celor care zic că nu există niciun foc sacru, ca nu vine din cer, ca îl aprind episcopii cu brichete ascunse, NU MĂ INTERESEAZĂ! Am mers să iau lumină!! Când ne îndreptam spre cea mai apropiată biserică, așa cum cea mică a rămas să doarmă și trebuia să fim rapizi, am avut o senzație de fericire. Din toate direcțiile, valuri de oameni se mișcau în voie, ne mânați de griji, de datorii sau împinși din urmă…NU, mergeau în focul-sacruvoie, de bună voie, mergeau căci era ceva ce poate nici ei nu își puteau explica, mergeau să ia Lumină. Că o făceau din obișnuință, din datoria față de conștiință, sau din setea de miracole și schimbări în viețile lor, nu contează nici asta. Erau împăcați, erau fericiți, erau plini de așteptare, erau rugători și totodată mulțumiți că au o așa sărbătoare!

ESTE SĂRBĂTOAREA MEA PREFERATĂ.

Îmi amintesc de copilărie, când mergeam seara la biserică, stăteam la slujbă, poate citeam ceva în strană, poate mai ațipeam pe o margine de scaun, dar stăteam pana dimineață, când se sfințeau bunătățile și pasca cu care venea fiecare de acasă, luam prescură sau anaforă cum se numește la noi (pâinica fără gust, căci așa o percepeam) și stropiți de agheasmă, mergeam acasă. Copacii erau în floare, casele și curțile și ele înflorite de îngrijite ce erau. Dăinuia o liniște cu miros de vopsea proaspătă și var. Și câinii erau cuminți, nu lătra niciunul la trecători, era PACE. Ajungeam acasă și gustam din ceea ce aveam în coș, stăteam cu toții la masă și mâncam până la refuz, mâncăruri care păreau și mai gustoase după un post atât de lung, și…..mergeam la somn, în sfârșit somn. Simt și acum gustul acelui somn, somn odihnitor.

Cred că bucuria de a trăi constă în a vedea frumosul acolo unde nu toți îl văd, or frumosul e peste tot. Nu învinui pe cei din jur că îți strică viața, că nu se revoltă pentru a schimba ceva. Poate încă nu e momentul, acceptă-te și iubește-te cum ești!limina

Hristos a înviat! 🙂