Arhive categorie: amintiri din copilărie

SECRETELE…

Am intrat în depozitul amintirilor, după numele unui fost coleg de gimnaziu si nu l-am găsit. Am cautat în rafturile din dreapta, sus, in cutii colorate şi uzate de cât au fost deschise. Erau doar imagini cu mine mică, neagră de la soare şi julită în genunchi şi coate. Am zăbovit să le revăd, urmărind cu un zâmbet cald cum mă furişam în grădina vecinilor de vis-a-vis să fur ştiuleţi de porumb, pentru a le tunde şi coafa mătasea. Cum alergam desculţă pe câmp în salturi, încercând să imit stângaci sportivele sprintene din televizor. imagesLa fundul uneia dintre cutii era un plic. Curiozitatea mă împingea de la spate şi l-am deschis. Am râs în hohote. Eram eu, pe la 6 ani, cu 14 ruble (valuta ruseasca) în mână, în drum spre magazin pentru a-mi cumpara sandale. Erau banii lasaţi de mama cu o zi înainte, când am stabilit ce cumpăr şi cât costă. În următoarea zi însă mi s-au schimbat gusturile, au crescut 😀 Mi-au căzut cu tronc altele, cu preţ aproape dublu. Hotărîtă să investesc cu cap banii, m-am întors acasă să îmi suplimentez bugetul :))) Eram tare mândră în noile sandale, numai că odată cu apropierea serii, se simţea tot mai mult miros de sfadă. Când am auzit poarta, m-am căţărat în vişinul din spatele casei, plângându-mi de milă şi înălţând rugi serioase la Cer, cu promisiuni că dacă scap, voi fi cel mai cuminte copil. Scăpasem doar cu un pupat pe frunte şi o urare să le port sănătoasă.

Am plecat mai departe.În partea stângă erau cutii cenuşii, din carton prăfuit. Nu am prea apelat la ele. Erau intacte, pline cu ochi şi închise în grabă la nimereală. Erau amintiri mai grele, mai puţin compatibile cu viaţa şi vârsta unui copil. Le-am revizuit fără chef şi am rămas cu concluzia că am fost totuşi un copil exagerat de bun, pentru colţii veninoşi ai lumii. M-a înţepat un pic în stânga pieptului şi am oftat. Am trăit forţat o călire din care am ieşi cu un caracter gata oricând de luptă. Nu le arunc, sunt EU, sunt ţepii ce mi-au brăzdat trăsăturile, înfipte adânc şi acoperite cu ţesut. Pe acolo trebuia să fie numele colegului, era cu siguranţă, dar nu am insistat…

Şi doar în partea din spate era plin cu cutii proaspete, aruncate una peste cealaltă în grămadă. Mi s-a părut o mare dezordine, prea multe şi prea nefolositoare. De la ele e povara ce mă ţine în loc, mă împiedică să mă mişc lejer, mă poartă cu capul plecat. Până de curând am căutat ajutor să scap de ele, am crezut că am nevoie de ajutor. M-am înşelat. E munca ce îmi aparţine.

Am ieşit din depozit un pic deranjată, dar hotărâtă: TREBUIE să fac SINGURĂ loc mai multor cutii colorate!

geog6252x1blog

I.M. duminica spre luni, 19.06.16

DRUMURILE PROFESOAREI COMUNISTE

Profesoara de mate’ avea păcatele ei. În perioada comunismului a dus o luptă asiduă cu preotul din sat. A mers la casele copiilor și a înfruntat părinții. Nu suporta închinătorii la cele sfinte, le numea prostii închipuite. A stat în fruntea comitetului care a transformat bisericuța din sat în muzeu. Dar, odată cu bătrânețea, a venit nevoia de liniște. Liniștea i-a cerut răspunsuri la întrebări. A pus-o pe drumuri. Vecinele se adunau și mergeau la biserica redeschisă. Povesteau despre un popă tânăr, dar atât de citit. Le vedea lumina de pe chip și doza de bunătate cu care se întorceau de la slujbă. Până într-o sâmbătă când, după ce a terminat treaba, s-a simțit împinsă de la spate. Simțea că ceva o scoate din casă.  Era și rușinea de oamenii satului, era și jena de cel pe care toți îl numeau Dumnezeu… Dar de ce o deranjează? Să existe oare, EL, despre care aude atâtea? Dacă există cu adevărat, o va ierta?

A început să plângă. Lacrimile îi curgeau fără voie și pașii o purtau în neștire. Au dus-o până la poarta bisericii. Era vecernie și foarte puțină lume. A intrat și s-a așezat pe o margine de scaun. Erau scaune din lemn, ca niște bănci lungi, lipite de perete, așternute cu covoare țesute la război. S-a uitat în jur. Pereții erau din lemn, ca și întreaga biserică. Cupola proaspăt vopsită o absorbea în adâncimea ei umbrită de întunericul serii. Pe pereți erau icoane pictate. Erau icoane vechi cu chipuri omenești. Îi erau străine. Nu le înțelegea…

Și pe jos era așternut. Erau covoare frumoase ce se întindeau de la intrare până la o ușă în centrul bisericii. Era o ușă închisă, dar intuiția îi spunea că acolo se întâmplă ceva important. A auzit copilașii ce îl ajutau de obicei pe părinte, că le-a mai rămas să aprindă lumânările din „altar”. Deci acolo era altarul. I-a privit pe cei mici, dar nu știa ai cui sunt. Demult a trecut perioada când cunoștea copiii satului. Acum doar ei o cunosc. A încercat să nu mai plângă, să pară normală. Avea un sentiment de așteptare. Presimțea o întâlnire ce va avea o mare importanță pentru existența ei. A venit să se întâlnească cu cineva, dar cu cine?

Când a intrat preotul, în alaiul clopotelor, s-a ridicat instantaneu. L-a privit cu vină și l-a sălutat plecându-și capul. Era un tânăr care încerca să își crească barba, iar părul îi era prins cu ceva la spate. Era atât de tânăr! El s-a oprit în dreptul ei, după ce a terminat de spus o rugăciune, și i-a strâns mâna. I-a urat bun venit. După ce a intrat în altar, și preotul și un tânăr la fel de străin, au început să cânte. Atunci lacrimile i-au reapărut pe obraji. Nu înțelegea de ce plânge, dar nu mai voia să se oprească. A plâns fără gânduri și reproșuri, fără rugăminți sau păreri de rău. A fost o eliberare! Cand și-a revenit, nu mai era nimeni în biserică. Preotul o aștepta pe o bancă afară și cânta ceva încet. S-a apropiat de el și l-a rugat să o asculte. Trebuia să o asculte! El i-a încuviințat din cap și a invitat-o să ia loc. Seara a durat mult. Acea seară a dus-o în trecutul ei, de unde a luat la pas amintirile pe care le-a purtat greu. Povestea și simțea că se înalță. Vedea preotul ce o asculta, dar simțea că nu era doar el. Căldura ce i-a cuprins spatele a făcut-o să se simtă protejată ca în brațele mamei. Simțea prezența Divină și putea să jure că îl zărește cu coada ochiului. Dumnezeu era cu ea și nu a plecat nici când a amintit de ceea ce a făcut și ce va regreta până la sfârșit. Cu obrajii roșii și ochii stropiți a ridicat fața spre cer și a spus: Iartă-mă Doamne!

Când mergea spre casă, știa că nu e singură. Acum era cu EL.

Ce a urmat a fost cu adevărat o misiune. A fost anunțată de directorul școlii că are nevoie de ajutorul ei, așa cum a rămas fără profesor de matematică. A acceptat. Orele ei erau mai mult decât matematică. Acum simțea că trebuie să sădească în inimile copiilor bobul adevărului, pe care l-a smuls odată… Drept răsplată pentru rezultatele bune, le citea din viețile sfinților părinți. Le plăcea și ascultau înmărmuriți. Începeau orele cu o rugăciune și o terminau mulțumind. Orele de matematică erau și prilej de a duce copiii la biserică. Reușitele copiilor erau excepționale, nu putea primi obiecții. Își gestiona timpul cum credea că e mai bine. Ea, profesoara bătrână, a umplut biserica cu copii. I-a lăsat să vină la EL și a primit pace.

Din generația celor 3 clase paralele, duse la biserică și înmânați Domnului, am făcut și eu parte. Iubirea pentru Dumnezeu pe care am simțit-o dintr-o întâmplare pe la 5 ani, atunci și-a cunoscut înflorirea. În biserică mă simțeam acasă. (Și ar fi fost și mai bine fără obiceiurile impuse de omănașii cu burțile rotunde, care făceau legea și acolo.) Pentru mulți dintre noi, a fost un salt spre o nouă etapă. Un ajutor pentru a înțelege neînțelesurile și a ne ține sufletele întregi și aproape.

Mulțumesc doamnei profesoare!

biserica tarnova

(În imagine biserica din satul Tîrnova, Republica Moldova. Una dintre cele mai vechi biserici din țară.)

FRUCTUL IUBIRII IMPOSIBILE:un ram din ARBORELE NEAMULUI (adevărat)

Totul s-a întâmplat până în Primul Război Mondial.

Ana era o tânără puțin trecută de 18 ani. Copila, crescută la țară, a început să muncească de mică. La 8 ani a cunoscut toate muncile de câmp. Era gospodină de când a prins-o mama cum cocea turte singură, nu avea nici 6 ani împliniți. Cu toate acestea, era printre primele fete din sat la frumusețe și modestie. Era râvnită de toți flăcăii, dar și pețită de cei gata de însurătoare. Ana însă nu se grăbea. Simțea că altceva o așteaptă. Era sigură că inima ei bate pentru o iubire deosebită. Ignora rugămințile părinților de a accepta să se mărite. Era conștientă că după 20 de ani va fi fată bătrână și că nu o va mai lua nimeni, dar a preferat să-și asculte inima.

După cum se obișnuia, toți cei trecuți de 16 ani, puteau să intre în slujbă la boieri. A mers și ea să se angajeze la Cucoana din ,,vârful dealului,,. Era perioada când moșierii dețineau în mare parte pământurile. Cucoana, căci așa era numită de localnici, era o ,,domnișoară,, trecută de prima tinerețe. Era nevoită să gestioneze singură muncile pe aproximativ toate lanurile din apropiere, așa cum familia ei locuia pe undeva prin Kiev. Aveau cirezi imense de vite, livezi și vii, herghelii și hambare. (Cei care erau în viata când eu eram mică, mi-au povestit personal despre ea, despre cucoana. Mi-au spus și despre frumusețea ce se găsea în curtea ,,castelului,, Au  trecut anii, dar încă se mai vedeau stâlpii de la întrarea în curte și 2 copaci care creșteau pe lateral. Copacii au fost botezați de localnici „La cucoană”. Erau un punct de reper.).  Era o femeie bună, dar frustrările din cauza singurătății și lipsei unui partener de viață, îi alipeau la caracter trăsături de viperă. Impunea mai mult frică decât respect.

Ana era gata să facă orice muncă, dar chipul ei curat și agerimea minții au ajutat-o să obțină o slujbă bună și bine plătită. Era garderobiera cucoanei. Nu doar avea grijă de ținuta ei, dar  o ajuta și să se aranjeze. Era nespus de fericită. Pe ascuns proba rochiile ce-i plăceau. Se răsfăța cu tratamentele pentru ten și corp. Primea și obiecte de valoare, pe care le păstra ca pe ochii din cap. Avea impresia că lumea din sat o privea altfel.

Fără voia ei, se distingea în rândul celorlalte fete. Pielea ei, și așa frumoasă, acum era nebătută de vânt și soare. Era altfel.

Cucoana avea un frate. În sat era numit ,,kneaziul Kazemir” (în traducere din rusă, „kneazi” ar fi însemnat boier sau ceva de viță înaltă). Trecea rar de tot să-și viziteze sora, deși era și el moșier cu drepturi. Viața de sat îl deprima. Era pe de o parte intelectual școlit prin cele mai prestigioase școli ale timpului, pe de altă parte un șarmant care cunoștea despre o femeie mai multe lucruri decât avea nevoie un bărbat obișnuit. În acea primăvară, împins de niște obligații funciare, era nevoit să stea mai mult. Se gândea cu groază că s-ar putea să rămână în acest colț uitat de viață poate chiar și o lună întreagă! Prima săptămână a trecut cu nervi. Măsurătorile, hârtiile, martorii și organele competente i-au dat mari bătăi de cap. Nu vedea și nu auzea nimic în jurul lui. În schimb, era văzut de toată lumea. Evident l-a văzut și Ana.

Momentul când l-a zărit a fost ca un trăsnet. Avea senzația că a reîntâlnit un om drag sufletului ei. Dorea să zboare s-l îmbrățișeze. Acel sentiment o speria. Scrâșnea din dinți și încerca să se controleze. Știa de la stăpână  ce program are și făcea tot ce putea să se furișeze pe aproape. Avea nevoie ca de aer să îl vadă. Dar trebuia să o facă pe neobservate. Fără voia ei, rămânea cu privirea la el și…inevitabilul s-a produs. Privirile li s-au întâlnit. El avea în mană hârtiile la care lucra. I-au alunecat pe jos. Ana s-a speriat. Inima îi bătea ca o pasăre nebună închisă în colivie. A fugit din fața lui liniștindu-se cu greu. Câteva zile în șir l-a evitat cât a putut. Culmea că nu prea reușea. Îi apărea în calea când îi era lumea mai dragă. ana2Acum sentimentele ce i le purta, gândurile pe care le plămădea în fiecare seara înainte de somn, o trădau. În prezența lui roșea și devenea neîndemânatică, mai ales când simțea privirea lui apăsător de chinuitoare. Dar era un chin de care a devenit dependentă. Avea nevoie de prezența lui.

Timpul trecea. Jocurile mute și mesajele non verbale dintre ei au ajuns la apogeu, până au devenit insuficiente. Împinși de criza de timp, așa cum luna era pe sfârșite, s-au ciocnit, poate întâmplător poate nu, într-n colț de odaie. Iubirea dintre ei trebuia să-i unească. Era ca un foc ce avea nevoie de oxigen… S-au iubit ca doi adulți. Lipsa ei de experiență și firavul freamăt hrănit de frica de necunoscut l-au cucerit. Și-a pierdut mințile. Nu mai vroia să plece. Căuta motive să rămână și a rămas. Dragostea dintre ei nu putea trece neobservată. Arunca scântei oriunde se întâmpla să fie prezenți. Cucoana, împinsă de statut, a fost nevoită să îl tragă de mâneca. Satul șoșotea. Era pătată demnitatea de familie nobilă. Dar nu se putea opune. O iubea cu adevărat, o dorea doar pentru el. Au continuat să se întâlnească în ciuda vorbelor și amenințărilor.  Dar cel mai neputincios s-a simțit când a aflat că era însărcinată. Atunci a fost momentul când, pentru prima dată, a regretat că nu e un țăran simplu. Poziția pe care o avea și legile nu îi permiteau să ia deana3 soție o fată de sat. A avut loc o adevărată luptă în interiorul familiei. Au încercat să-l convingă să facă cumva să scape de copil. Atunci a cedat și a cerut sa-i fie lăsat copilul să trăiască, în schimbul plecării lui din localitate. Copilul lor trebuia să se nască!

Ana a fost rugată să plece de la moșie. Întregimea sufletească pe care o trăiau când erau împreună, s-a năruit. Brusc au dispărut culorile, zâmbetele, motivele pentru a mai trăi. Kazemir nu o putea lăsa de izbeliște. Maturitatea lui i-au calculat Anei toate viitoarele zile. Pentru a o scuti de batjocora lumii, i-a organizat o căsătorie cu un băiat bun. I-a asigurat un trai decent ei și celorlați copii pe care i-a avut, pentru tot restul vieții. Fiul lui însă a avut parte de lucruri mari. I-a fost supravegheată creșterea. A mers la școli bune, a studiat dreptul. Asta pe timpurile când cu greu, doar unii, reușeau să facă 4 clase! A fost cel mai cunoscut om din sat și împrejurimi. Pentru tot restul vieții a deținut funcții fruntașe.

…Ana a îmbătrânit. I-a fost scris să ajungă la bătrâneți, spre deosebire de Kazemir, care a suferit exilări, desproprietăriri și un sfârșit sinistru prin închisorile politice. Nu se cunosc amănunte despre alte eventuale întâlniri dintre ei doi. Iubirea lor însă a fost trecută din gură în gură, de-a lungul generațiilor… până a ajuns la mine, o mică strănepoată a Anei şi al lui Kazemir, poate nu întamplător! Poate pentru a o duce mai departe…ana4

…fărâmituri din timp, 30 septembrie 2015

P.S. Varianta originala am auzit-o, pentru prima data, din gura unui om de 90 ani, staretul bisericii din sat, cand aveam in jur de 12-13 ani. A tinut sa imi povesteasca. Ulterior am scormonit in memoria altor persoane apropiate, pentru detalii. E o poveste care pe mine m-a fascinat…

Perle noi, VORBE CU TÂLC :D

-Christian, să te speli pe mâini și pe față, că ai adunat toți microbii de pe topogane!

-Nu, eu mă spăl doar pe mâini, că nu m-am dat cu fața pe niciun topogan!

:))))))))))))))))


-Ce ai făcut de  ai fost pedepsit și azi la grădi?

-M-a pedepsit doamna, pentru că am întrebat-o dacă vrea bomboane. După ce mi-a zis că vrea, i-am zis că îi dau după ce se termină :)))))))))) (râdea)

-Puiule, eu cred că nu pentru asta te-a pedepsit….

-Da, am făcut altceva, cu adevărat grav, dar am băgat-o pe asta cu bomboanele, ca să uiți tu ce m-ai întrebat la început…

:))))))))))))))))))

altele mai vechi, pe      https://innamanu.wordpress.com/poezii-si-perle/perlele-lui-christian/

SECRETARĂ OPEN-MINDED

Vreau să împărtășesc din ultima mea experiență.

Cursa CĂUTAREA UNUI LOC DE MUNCĂ, în realitate nu e chiar o cursă. Mai degrabă este un fel de a te pune pe tavă. Când plasezi un anunț, vrând să lași o impresie bună, te lauzi un pic…NA, așa se cuvine. Numai că riști să TE VREA subiecți total greșiți.

Am pus anunțuri și pe acolo, și pe dincolo. Am scris și una, și alta și m-am pus pe așteptat. Am așteptat ceva timp și…într-o sâmbătă dimineața,  primesc un apel. Dormeam. Am răspuns un pic speriată, mă întrebam cine poate fi atât de matinal, plus la asta, sâmbătă… Am auzit o voce de bărbat, care dădea pe afara de cât de sexi vroia să pară. S-a prezentat cu un nume asiatic, evident nu am reținut nicio litera, spunând că e avocat și caută secretară open minded. Vai de capul tău, Innoooooooo!!!!! Vai de capul tău dacă în secolul XXI nu cunoști încă engleza. Evident nu am băgat de seama expresia MAGICĂ și am confirmat că da, eu sunt cea care am plasat anunțul. M-a întrebat despre experiență, m-am lăudat evident! M-a întrebat despre studii (de parcă asta avea o careva importanță pentru el). M-a întrebat dacă am un CV cu poză. I-am zis că CV-ul meu nu are o poză, dar își poate face o idee dacă îmi accesează pagina Fb. Mi-a vorbit despre salariu, care era prea mare pentru un serviciu normal, despre mașină la scară, iarăși aprinzându-mi încă un bec. A mai pomenit cuvântul DISCREȚIE, care și el m-a atenționat vag, dar tot în întuneric am rămas. Văzând că încă mai sunt la telefon, a prins curaj. A zis că revine după ce intră pe Fb să mă vadă. Am închis, spunându-mi că mai ciudat angajator nu am întâlnit și am uitat despre el și despre apel, furându-mă rutina. La scurt, foarte scurt timp revine cu un alt apel. Nu sunt o încrezută, dar cred ca l-a satisfăcut ce a văzut pe Fb, vorbea rânjind. A spus că e foarte mulțumit de ce a văzut și ca vrea să vin la el la birou să vorbim. Parcă nu îi venea să creadă că merge treaba și m-a mai întrebat o dată dacă am înțeles ce vrea el, și dacă voi fi de acord să merg cu el la întâlniri corporative și să mă mai rețin la birou când VA FI NEVOIE!!!!!! Atunci mi s-a luat ceața de pe ochi :))))))))))) Offf, ce mult mi-a trebuit ca să înțeleg :))) Am spus doar un cuvânt, un cuvânt atât de încărcat cu toate energiile negative posibile, încât tind să cred că a picat rețeaua și nu că a închis el, speriindu-se. Am spus: POFTIIIIIIIIMM!!!???????? Și ce a urmat, ce cuvinte mi-au ieșit pe moment, nu mai contează. Nu vreau să îmi pice acum și netul. Știu doar că a închis, nu știu când, nu am avut timp să fiu atentă. Am luat telefonul de la gură, după ce am zis tot ce s-a adunat. Nu o să spun cât de supărată am fost câteva zile. Dar îmi trecuse.

Am povestit prietenilor despapasa butonulre incident, câteva zile și am dat uitării.

în următoarea sâmbătă, istoria se repetă, ca nebuna. Aud telefonul, îl ridic și…recunosc numărul. Acum eram pusă pe caterincă. Am răspuns și mi-am bătut un pic joc de el. La final i-am zis să îmi rețină numărul și să nu mă mai sune, că nu am mintea nici luminată, nici deschisă, ca mi s-a rupt butonul. De data asta încerca să mă convingă că e un patron de hotel și vrea recepționeră. Iar nu am observat când a închis…

Nu vreau să închei pe o notă tristă, dar stau și mă gândesc. Măi, oamenii ăștia sunt printre noi. Poate e colegul tău, poate e vecinul, poate e chiar soțul…. Avem oameni cu mintea bolnavă peste tot, sunt ca o infecție ce se răspândește. Dacă aș avea putere, le-aș tăia capetele…ambele…

am fost să iau LUMINĂ!

Când încerci să împaci gura lumii, riști să îți rămâi dator ție însuți. Nu am citat pe nimeni, îmi citez conștiința.

De când am trecut Dunărea, nu am mai mers în noaptea de Înviere la biserică. Am preferat să nu merg deloc, decât să merg la o biserică pe stil nou. Am preferat să fac ce mi s-a spus, să nu fac ceea ce  ar împinge lumea să mă judece, să fac ce dă bine. Am pierdut mult. Când încerci să placi lumii, încetezi să placi lui Dumnezeu. De ceva timp, stilurile și calendarele mă preocupă mai puțin, încerc să fac ce mă împacă cu interiorul meu. ASEARĂ AM MERS SĂ IAU LUMINĂ! 🙂 Evident la o biserică pe stil nou, așa cum nu am avut cum ajunge la una pe stil vechi. Nu am stat mult pe gânduri, am știut că vreau să merg și gata. Puțin mă interesează și părerea celor care zic că nu există niciun foc sacru, ca nu vine din cer, ca îl aprind episcopii cu brichete ascunse, NU MĂ INTERESEAZĂ! Am mers să iau lumină!! Când ne îndreptam spre cea mai apropiată biserică, așa cum cea mică a rămas să doarmă și trebuia să fim rapizi, am avut o senzație de fericire. Din toate direcțiile, valuri de oameni se mișcau în voie, ne mânați de griji, de datorii sau împinși din urmă…NU, mergeau în focul-sacruvoie, de bună voie, mergeau căci era ceva ce poate nici ei nu își puteau explica, mergeau să ia Lumină. Că o făceau din obișnuință, din datoria față de conștiință, sau din setea de miracole și schimbări în viețile lor, nu contează nici asta. Erau împăcați, erau fericiți, erau plini de așteptare, erau rugători și totodată mulțumiți că au o așa sărbătoare!

ESTE SĂRBĂTOAREA MEA PREFERATĂ.

Îmi amintesc de copilărie, când mergeam seara la biserică, stăteam la slujbă, poate citeam ceva în strană, poate mai ațipeam pe o margine de scaun, dar stăteam pana dimineață, când se sfințeau bunătățile și pasca cu care venea fiecare de acasă, luam prescură sau anaforă cum se numește la noi (pâinica fără gust, căci așa o percepeam) și stropiți de agheasmă, mergeam acasă. Copacii erau în floare, casele și curțile și ele înflorite de îngrijite ce erau. Dăinuia o liniște cu miros de vopsea proaspătă și var. Și câinii erau cuminți, nu lătra niciunul la trecători, era PACE. Ajungeam acasă și gustam din ceea ce aveam în coș, stăteam cu toții la masă și mâncam până la refuz, mâncăruri care păreau și mai gustoase după un post atât de lung, și…..mergeam la somn, în sfârșit somn. Simt și acum gustul acelui somn, somn odihnitor.

Cred că bucuria de a trăi constă în a vedea frumosul acolo unde nu toți îl văd, or frumosul e peste tot. Nu învinui pe cei din jur că îți strică viața, că nu se revoltă pentru a schimba ceva. Poate încă nu e momentul, acceptă-te și iubește-te cum ești!limina

Hristos a înviat! 🙂

TRECUTUL NU MAI ZACE-N NOI

Trecutul nu mai zace-n noi,

Căci ni-e rușine ca de zoi,

De timpul când, pe vânt și ploi,

Munceam pentru un ban sau doi

Flămânzi și goi.


Ne bucură acel avut,

Ce-n buzunare abia încăput,

Îl dăm pe orice fleac văzut,

Zici, să nu fii ca la-nceput

Murdar și slut.


Și renunțăm a ne gândiblog7

Că se apropie o zi,

Când ce avem nu va mai fi,

Că singurul prieten ,,viu,,

Va fi-un sicriu…

11 septembrie 2006

ÎNTÂRZII PENTRU A TE FACE AȘTEPTAT?

Întâziatul nu este o latură de caracter cu care te naști. Întârziatul nu este un defect de care nu poți să scapi. Întârziatul este un obicei pe intarziatul1care ți-l meșterești singur.

Îmi amintesc cu zâmbet de vremea când eram copilă și obligația mea cea mare era să merg la școală. Locuiam la câteva case de școala din sat. Oricât de devreme mă trezeam, trebuia să ajung cu întârziere la ore. Întârziam și la orele de peste zi, zăbovind în curtea școlii, prelungindu-mi intenționat recreația. Întârziam și la întoarcerea acasă. Căutam să ocolesc pe cât posibil școala, pe cine știe ce ulițe, că să nu ajung chiar atât de repede. Dacă nu aveam colegi de clasă care să îmi țină companie, găseam o mâță sau un câine cu care să îmi petrec timpul, făceam dialog cu ei, îi luam în brațe, le povesteam ce am mai făcut și uite așa cele 5 minute necesare pentru drum, se transformau în 2 ore. Când am absolvit gimnaziul și am mers la școala medie din satul vecin, aveam ca mai grozavă scuză pentru întârziat: veneam pe jos! Eram chiar lăudată că găsesc putere și voință să merg zilnic 8 km pe jos (era o vreme când mijloacele de transport în comun circulau rar și la orele când eu eram la școală), ei neavând de unde ști că întârziatul era o parte din mine.

M-am făcut mare. Am ajuns să muncesc în capitală. Singură și fără obligații, aveam șansa să îmi programez eu timpul liber. Totuși, întârziam și atunci. Întârziam zilnic.

Acum timpul e și mai scurt, obligațiile sunt impunătoare, niciodată nu îmi pot face planuri fixe, așa cum mereu intervine câte ceva, dar…acum nu mai întârzii. Nu mai întârzii aproape niciodată. Mereu mă întrebam cum să fac să fiu mai punctuală, cum să fac să am mai mult timp să îmi rezolv treburile și să încetez să mai întârzii. Răspunsul îl am acum:

CU CÂT AVEM MAI MULT TIMP LIBER, CU ATÂT SUNTEM PREDISPUȘI LA ÎNTÂRZIERI. intarziatul2

Nu vorbesc despre exemplarele bolnave de punctualitate, gata să facă moarte de om doar să ajungă exact la ora stabilită. Am cunoscut astfel de persoane. Porneau la muncă sau la întâlnire mult mai devreme, ajungeau în preajma locului de întâlnire sau lângă muncă și așteptau, așteptau să se facă ora exactă ca să intre. Aici e deja o boală, cred :)))))

Pe vremea când munceam și primeam mustrări pentru întârzierile mele constante, am ajuns la concluzia că întârziatul îmi aducea o satisfacție. Da, făceam parte din tipul de persoane care întârziau ,,intenționat,, fără să-și dea seama. A fost nevoie de ceva timp să înțeleg asta. Am tras concluzia atunci că, oricât de mult mă deranjau glumele pe seama nepunctualității mele, faptul că cineva mă așteaptă, cotiza mult mai mult.intarziatul

Deci, slavă Domnului că am crescut :))) !!! Am scăpat de obsesii de acest gen, încerc să nu mai fac pe nimeni să mă aștepte, dar nici nu mă supăr când cineva întârzie. Am fost și eu odată …