SECRETELE…

Am intrat în depozitul amintirilor, după numele unui fost coleg de gimnaziu si nu l-am găsit. Am cautat în rafturile din dreapta, sus, in cutii colorate şi uzate de cât au fost deschise. Erau doar imagini cu mine mică, neagră de la soare şi julită în genunchi şi coate. Am zăbovit să le revăd, urmărind cu un zâmbet cald cum mă furişam în grădina vecinilor de vis-a-vis să fur ştiuleţi de porumb, pentru a le tunde şi coafa mătasea. Cum alergam desculţă pe câmp în salturi, încercând să imit stângaci sportivele sprintene din televizor. La fundul uneia dintre cutii era un plic. Curiozitatea mă împingea de la spate şi l-am deschis. Am râs în hohote. Eram eu, pe la 6 ani, cu 14 ruble (valuta ruseasca) în mână, în drum spre magazin pentru a-mi cumpara sandale. Erau banii lasaţi de mama cu o zi înainte, când am stabilit ce cumpăr şi cât costă. În următoarea zi însă mi s-au schimbat gusturile, au crescut 😀 Mi-au căzut cu tronc altele, cu preţ aproape dublu. Hotărîtă să investesc cu cap banii, m-am întors acasă să îmi suplimentez bugetul :))) Eram tare mândră în noile sandale, numai că odată cu apropierea serii, se simţea tot mai mult miros de sfadă. Când am auzit poarta, m-am căţărat în vişinul din spatele casei, plângându-mi de milă şi înălţând rugi serioase la Cer, cu promisiuni că dacă scap, voi fi cel mai cuminte copil. Scăpasem doar cu un pupat pe frunte şi o urare să le port sănătoasă.

Am plecat mai departe.În partea stângă erau cutii cenuşii, din carton prăfuit. Nu am prea apelat la ele. Erau intacte, pline cu ochi şi închise în grabă la nimereală. Erau amintiri mai grele, mai puţin compatibile cu viaţa şi vârsta unui copil. Le-am revizuit fără chef şi am rămas cu concluzia că am fost totuşi un copil exagerat de bun, pentru colţii veninoşi ai lumii. M-a înţepat un pic în stânga pieptului şi am oftat. Am trăit forţat o călire din care am ieşi cu un caracter gata oricând de luptă. Nu le arunc, sunt EU, sunt ţepii ce mi-au brăzdat trăsăturile, înfipte adânc şi acoperite cu ţesut. Pe acolo trebuia să fie numele colegului, era cu siguranţă, dar nu am insistat…

Şi doar în partea din spate era plin cu cutii proaspete, aruncate una peste cealaltă în grămadă. Mi s-a părut o mare dezordine, prea multe şi prea nefolositoare. De la ele e povara ce mă ţine în loc, mă împiedică să mă mişc lejer, mă poartă cu capul plecat. Până de curând am căutat ajutor să scap de ele, am crezut că am nevoie de ajutor. M-am înşelat. E munca ce îmi aparţine.

Am ieşit din depozit un pic deranjată, dar hotărâtă: TREBUIE să fac SINGURĂ loc mai multor cutii colorate!

I.M. duminica spre luni, 19.06.16