Era o zi frumoasă. Poate prima zi de plajă din acest sezon. O zi care te face să îți pui o pereche de bermude și sandale și să ieși. Nu contează unde mergi. Sau poate nu contează numai dacă nu stai la câteva minute de mare…El ar fi vrut să meargă la mare, azi are liber. A trecut week-end-ul stând cu familia, cu socrii, acum vrea o zi pentru el. Legătura dintre el și mare nu e un subiect despre care obișnuiește să vorbească, e scheletul lui din dulap. Și acolo va rămâne.
A început să se pregătească. Intenționa să o întrebe și pe Ala dacă vrea să meargă, dar intuia răspunsul. Sigur va rămâne cu Katy acasă. E prea mică să fie scoasă sub razele de soare. Soția lui abia născuse. Mai exact a trecut o lună întreagă de la acel moment, dar ce-i o lună pentru un copil? Așa știa el. În dulap nu a găsit haine de vară, habar nu avea unde erau împachetate. De la nașterea celei mici, nimic nu mai e cum era. Nici ordinea cu care se obișnuise, nici masa nu îl mai aștepta pusă, nici chipul iubitei lui nu îl mai întâmpină zâmbind. Totul s-a schimbat. Nu poate înțelege cum venirea pe lume a unui copil poate răsturna lumea în așa hal. Își iubește copilul, dar recunoaște că de foarte multe ori ar vrea să se întoarcă momentele când erau doar ei doi…
– Iubito, de unde îmi iau și eu ceva mai lejer, e destul de cald afara, aș merge la mare un pic. Tu nu vii?
– Hai măi pui, numai la mare nu îmi e gândul. Știi doar că nu am închis un ochi întreaga noapte. Eu intenționam să te rog să o scoți pe Katy în parc, poate așa reușesc să mă odihnesc. Măcar o oră.
– Să merg singur cu ea? Dar…
Nu a mai rămas singur cu ea niciodată, nu știe cum să se comporte în preajma ei, încă nu o cunoaște. Să o ducă în parc?! Era un moment în care îl încercau o mulțime de emoții. Era o frică ucigătoare, o rușine pe care încerca să o mascheze prin supărare, dar și o supărare că nu-și poate refuza soția, pentru că o iubește și îi înțelege situația. Adică, nu o înțelege, nu știe el nimic din toate astea, dar ar vrea… A renunțat cu greu la drumul lui spre mare, s-a dat bătut. A pus pe el pantalonii cu care a mers seara trecută la socri, a găsit și o cămașă bună să mai fie îmbrăcată o dată și a ieșit. Cea mică era deja în cărucior. A dat cu ochii de ea și așa a rămas, de parcă o vedea prima dată. Nu a dat nicio importanță la ce îi spunea Ala, ea îi tot repeta ce să facă în caz ca… și îl întreba dacă a înțeles, el dădea din cap, dar nu înțelegea nimic. Se simțea neputincios.
A traversat strada și la scurt timp a intrat în parc. S-a gândit să meargă spre lac, măcar aproape de lac. Mai întâi a auzit un scâncet, a mărit viteza sperând că îi va plăcea. Dar scâncetul s-a transformat în urlet. Na, că am ajuns! Primul gând a fost să îi dea lapte. Știa de undeva că nou născuții mănâncă mult, dar nu vroia lapte. Picăturile care au curs din biberon, acum erau ca o gargară în gâtul ei. Cum să-i spună să înghită? Era convins că nu se poate face înțeles. Dar de ce nu înceta să îi dea lapte? Continua să o facă, deși ar fi renunțat, dar totuși continua. Legăna căruciorul, îl legăna pană s-a prins la ideea ca o scutură prea tare. Trecea lumea pe lângă el, era prea multă lume în jur. De ce trec toți pe lângă el? De ce se uită? Era sigur că îl cred un tată nepriceput, că îl judecă. Poate stârnește mila. A început să transpire și să tremure de nervi. Nu mai suporta acel copil. Era sigur că nu mai poate suporta nici urletul nici…nimic! A intrat într-o rătăcire de moment. Era furios. A pus mâna pe telefon, să o sune pe Ala. Sunetul de apel întârzia sa se preschimbe în vocea ei. Nu răspundea. Nervii se urcau și mai mult la cap.A mai sunat-o o dată. A auzit :,,
– Alo, da, iubitule, s-a întâmplat ceva?
– E prima și ultima dată când mă trimiți singur cu ea, dacă se mai întâmplă o data….
– Dacă se mai întâmplă, ce faci?
A tăcut, nu a răspuns. Și-a dat seama cât de aiurea a sunat amenințarea. Și-a dat seama cât de penibil arată. E un prost, un prost neîndemânatic, care din orgoliu nu a recunoscut nimic până atunci. Își iubește soția. Își iubește copilul. Trebuie să învețe să fie parte din noua familie. Nu ele s-au izolat, el e cel care încă nu a intrat în viețile lor. Soția lui a devenit mamă, de aceea e altfel. Poate e timpul să devină și el tată.
Atunci, s-a aplecat și a luat-o în brațe pe Katy. A strâns-o la piept să o liniștească și… a simțit mirosul. A înțeles de ce plângea. A fost atât de simplu. A început să râdă. Doar acum a priceput sensul vorbelor, că tată nu te naști, tată devii, NUMAI DACĂ VREI. Din acel moment, și pentru restul vieții, va rămâne recunoscător sorții, norocului, destinului, lui Dumnezeu, că a ieșit în acea zi în parc. A fost prima zi în care era tată, a fost prima întâlnire cu copilul lui. A fost începutul unui drum lung, din fericire, drum comun pentru trei inimi.
inna manu 
Nu cred ca tatii sunt handicapati…atunci cand este vorba despre cresterea unui copil, dar cu siguranta ca un copil de o luna, pana la un an…TREBUIE sa fie langa mama sa…Sotia, chiar daca as fi implorat-o…nu mi-ar fi dat copilul mic in grija sa plec cu el hai-hui… Cum asta?! De fapt nu a fost cazul, nici nu s-a pus problema sa ies cu copilul fara mama sa ?! Asta nu inseasmna ca NU VREAU sa fiu TATA…(?!)…dar imi stiu lungul nasului.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
O mama ce a nascut de scurt timp, are nevoie ca de aer de cateva ore macar sa doarma. Eu am nascut de doua ori si nu am avut pe cine sa rog sa stea macar un pic sa ma odihnesc. A fost foarte greu, foarte! Nu e vorba despre handicapul sau lipsa lui, la barbati. E vorba ca barbatul din povestire, care nu e inventata, a trait toate aceste sentimente. iar sotia lui in acea zi nu mai facea fatza, trebuia sa fie lasata in liniste. Eu zic ca tot ce s-a intamplat a fost stre binele lor. Dupa acel incident, el iesea periodic cu cea mica, doar ei doi, contur\ndu-se o relatie trainica pentru viitor. E totul bine.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sotia mae nu si-a lasat copiii NICIODATA , cand erau mici , fara supravegherea ei. Probabil ca este de la caz la caz…Imi amitesc ca imi era teama sa-i „manevrez”, atat erau de fragili…
ApreciazăApreciază
Sotiile sunt diferite, la fel si copiii diferiti. Poate si oamenii sunt diferiti, mamele diferite, la fel si rezistenta unui organism. Eu niciodata nu am generalizat si nu am judecat pe nimeni. Daca cineva spune ca nu mai poate, inseamna ca asa este. De ce nu l-as crede? De multe ori oamenii sau nu au incredere in altii, sau vor sa faca ei tot (in cazul nostru, ELE). Eu nu am avut nici soacra langa mine, nici mama, nici o ruda care sa stea macar un pic cu cei mici. Aveam si obligatii si…..am ajuns sa vreau sa dorm. Pur si simplu era o necesitate vitala. Mai conteaza in acel moment ca vecina sau cumatra, sau altcineva e altfel?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Se spune ca fiecare le stie pe ale sale…Cand am hotarat sa avem copii am plecat de la cateva considerente. Primul a fost acela ca de CRESTEREA copiiilor TREBUIE sa se ocupe doar parintii. In ideea acesta sotia dupa primul copil nu s-a mai dus la serviciu. A urmat al doilea…Bineanteles, o femeie care se ocupa de gospodarie, de cresterea copiiilor, cu TOT ce presupun aceste activitati desfasurate ASA cum trebuie, este ocupata pana peste cap…Faptul ca familile sunt obligate, sub presiunea necesitatilor, sa fie angajati ambii parteneri, tine de modul gresit cum este (dez)organizata societatea. O femeie cu serviciu si casa, cu copil sot, gospodarie…NU POATE sa le faca pe toate BINE. Va trebui sa fie ajutata. Sotia nu a vtrut sa fie ajutata si a renuntat la serviciu. Din fericire a fost posibil acest fapt.
Am constatat ca „unele” femei CHIAR vor sa se angajeze, sa mai „scape” de grijile pe care le presupune intretinerea unei gospodarii…Discutia comporta multe aspecte. Poate intr-o zi voi incerca sa-mi dezvolt ideile, sa scriu cateva articole pe acesta tema…?!
Va trebui sa intelegem ca discutand aspectele unei situatii sau a altei situatii, nu inseamna ca JUDECAM, in sensul peiorativ, anumite persoane. Va trebui sa acceptam ca TOTUL are o explicatie, iar explicatia nu este o JUDECATA in urma careia se dau „sentinte”. Nu inteleg de ce , atunci cand se dezvolta o idee in directii „diferite”, trebuie sa ne aparam punctul de vedere?! Orice alta abordare nu este o contradictie, cat este o COMPLETARE. Cu siguranta ca fiecare le stie pe ale sale, dar nu suntem singuri pe lume, iar comunicarea presupune diversitate de pareri. Faptul fiecare le stie pe ale ssale, nu inseamna automat ca si are dreptate?! Numai astfel ne vom cunoaste mai bine unii pe ceilalti, ne vom apropia. Poate ca „felul” meu da a fi, faptul ca NU ma dau dupa cires, ca anumite aspecte le tratez „ad abrupto”…sa creeze impresia ca sunt „agresiv”, ca atac pe unii sau pe altii…Este un non sens…Acest blog l-am infintat in ideea ca oamenii trebuie sa se INTELEAGA unii pe ceilalti, dincolo de APARENTE. Am constat cu tristete ca viata noastra este plina de ipocrizii, fapt ce genereaza confuzie si conflicte…In asemenea conditii comunicarea si mai ales colaborarea este aproape imposibila…Dar…”tot inainte”…Pe vremuri asta era deviza pionierilor.
ApreciazăApreciat de 1 persoană