„CAMERA VESELA”

 Astazi am trait niste sentimente ceva mai deosebite.

 Durerile mele nemarginite de cap, m-au scos din casa. Am ajuns la spital, unde, dupa un control, am fost trimisa sa fac un CT (computer tomograf).

 Am stat foarte putin la coada, printre oameni bandajati si in carucioare, si am intrat. Asa speriata cum eram, am salutat personalul si asteptam indicatii.

  M-a intampinat o doamna plictisita si vizibil deranjata de: functia ei, obligatiile, pacientii si tot ce ii iesea in cale. Ofticata ca nu stiam ce am de facut, mi-a zis sa imi scot cerceii si agrafele din par. I-am spus ca am scos cerceii, dar agrafe nu am. M-a privit intr-un fel, nu stiu cum, si m-a intrebat daca sunt sigura ca nu am agrafe sau clame in par. I-am raspuns ca pana sa ma intrebe inca o data, eram sigura, dar acum nu mai sunt asa sigura, si am trecut cu degetele prin parul zbarlit de frica.

  Nu voi povesti cum a decurs procedura, nu m-a impresionat cu nimic, atat doar ca am simtit radiatiile cu ochii. Da, ochii mei au perceput aceeasi senzatie, ca si cand ar fi stat o zi intreaga in fata calculatorului.

 Dar tin sa va povestesc ce a urmat.

Dupa ce s-a terminat plimbatul cu patul, a venit doamna cu pricina si mi-a zis:”atat a fost, daca va simtiti in stare, mergeti in camera de resuscitare si asteptati rezultatul”.

 Ha? Poftim? Ce camera? Nu puteam intelege care-i faza cu resuscitatul, chiar atat de grava e situatia ca voi avea nevoie de resuscitare?

Am iesit pe hol, desi trebuia sa merg dupa ea sa imi inapoieze geanta si haina. Am iesit si ma uitam la un perete gol, din fata usii, pierduta in ganduri…

De unde era sa stiu eu, cea neumblata prin spitale, ca doar cu o jumatate de ora in urma, am iesit din slavita Camera de resuscitare, ca de acolo am fost trimisa sa fac CT-ul.

 I-am zis ca nu stiu unde trebuie sa merg si a rugat un asistent sa ma conduca in “mama ei de camera”. Am nimerit in timp ce era resuscitata o batranica. Nu prezenta semne de viata, am simtit ca trebuie sa ies. Mi-am asteptat rezultatul afara, cu inima in calcaie…

 La ce frica am tras, am ajuns sa multumesc lui Dumnezeu ca nu am avut mai mult decat sinuzita, desi in toate sinusurile. Cica, daca mai aveam inca cateva sinusiri, erau pline si alea…In alte conditii, m-ar fi intristat vestea asta, dar dupa sperietura ce am tras-o, am iesit recunoscatoare ca mai am de trait.

Sper sa ii vin de hac durerii de cap, care nu ma lasa sa fiu om intreg si, cu ajutorul Milostivului, sa nu mai nimeresc niciodata in “camera vesela”.  Amin!

camera vesela2

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s