SPIRITUL COMISARIATULUI  (relatare adevarata)

CONACUL  LUI ‘NEA  COSTICA

Ne uitam pe net la imagini cu diverse cladiri vechi si nepretuite din tara noastra. Nepretuite si la propriu, si la figurat.

Au inceput sa curga poze cu mai multe constructii deosebite: castele, vile uitate, sau doar ramasite din foste cladiri cu o oarecare semnificatie istorica. La un moment dat ne-am oprit la poza unui conac, proaspat renovat, dar fiind pastrate tendintele epocii in care a fost construit. Era cu adevarat frumos. Nu iti ajung cateva minute ca sa vezi tot ce este de vazut. Eu vorbeam ceva despre liniile arhitecturale, dar mi-am dat seama ca vorbesc singura. Tudor era furat de niste sentimente pe care eu nu le intelegeam. Era inmarmurit. Nu stiam daca pot sa dau mai departe sau sa astept pana spune ceva. Am asteptat. A deschis link-ul si, la ceva timp, a zis, dar a zis vorbind de unul singur :”da, el este, pffff…..”

Din descriere am vazut ca era o constructie din anii 1820-1822, aproximativ,al  unui arhitect renumit la acele vremuri. Cu adevarat era uimitoare constructia, dar stiam ca altceva il tinea priponit de imagine. Nu l-am intrebat, nu stiam daca e cazul, dar a inceput sa imi povesteasca singur. El povestea, iar eu ascultam inmarmurita, intunericul de peste geam intetea si mai mult groaza din mine :

Avea 22 de ani. Era un tanar care a fugit cat a fugit de armata, ca pana la urma sa fie gabjit. A fost mai greu la inceput, dar cu trecerea lunilor s-a obisnuit si chiar a inceput sa ii placa. Isi facu-se prieteni.

Era la mijlocul termenului, cand au aflat ca s-a dat ordin sa fie repartizati (el impreuna cu alti 4 colegi), in Divizia pentru Paza si Protectie, al unui Centru Militar de recrutare si informare, de pe langa un Comisariat din Bucuresti. Vestea a fost primita fara mari emotii, pana la urma, ce conteaza unde slujesti, slava Domnului ca nu era razboi. Dar…socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la targ.

Tudor, era un pasionat de constructii inca din copilarie. Din primele momente cum a ajuns  la Comisariat, atentia i-a fost atrasa de arhitectura cladirii. Era uimit de complexitatea  arhitecturala.

Era clar ca tipologia cladirii nu are nimic de a face cu destinatia actuala, era prea frumoasa chiar si asa darapanata cum era, i se simtea valoarea.

Nici acum nu poate reda senzatia care l-a incercat imediat cum a pasit in curtea conacului. Ceva amestecat intre frica, fascinatie si…perceptia prezentei altcuiva , sentiment pe care l-a alungat imediat. A dat vina pe imaginatie si fantezia lui bogata si a mers mai departe, neincetand sa se intrebe, oare cine e proprietarul, al cui a fost…?

Nu putea sa nu observe camerele in care nu se intra, culoarele care evident trebuiau sa duca undeva, dar erau infundate si multe alte lucruri care ii alimentau si mai mult convingerile ca acest conac are inca un stapan, unul care nici nu are de gand sa plece.

Placerea de a fi acolo, in acea cladire, il facea euforic. Totul pana in acea noapte.

Nu isi poate explica cum a adormit, nu avea voie sa doarma, era tura lui de patrulare, dar a adormit. A urmat un vis care numai a vis nu semana, putea sa jure ca tot ce se intampla este real. Era la fel in camera de odihna, cand a aparut o usa in perete, o usa intredeschisa. Din crapatura razbatea multa lumina, parca prea multa. Simtea ca e cineva acolo, curiozitatea l-a facut sa intre. In mijlocul camerei, care era un fel de living, era un domn. Insista sa il numeasca domn, asa cum era foarte elegant, chiar si in hainele lejere de casa. I-a ramas in minte halatul de pe el, dintr-o stofa foarte fina si scumpa, la fel si parul pieptanat pe spate. Era un domn ingrijt, carunt, cu ochi patrunzatori si inteligenti. S-a intors spre el, ne fiind deloc surprins. Tudor, ingrijorat de prezenta unei persoane straine, a intrat imediat in dialog:

-Cine sunteti, ce faceti aici? Nu aveti voie sa fiti pe acest teritoriu!

-Eu sunt Constantin, iar tu esti Tudor, asa este?

-Da, asa ma numesc, dar va rog sa imi explicati ce faceti aici!

Domnul a zambit si i-a raspuns:

-Eu aici locuiesc, sunt aici cu mult inainte ca sa veniti voi, dar puteti sa stati linistiti. Nu ma deranjeaza prezenta voastra, atat timp cat nu faceti nimic care sa ma supere.

Domnul s-a intors din nou spre geam si a plecat. “Plecat” e prea mult spus, mai exact s-a evaporat in lumina.

Tudor si-a revenit de la tipetele aproape injuraturi ale colegilor lui, care erau extrem de nemultumiti de ce a deschis si geamul si usa in plina noapte. Nu a stat sa le lamureasca despre ce i s-a intamplat si ca nu el a deschis geamul, nu avea cuvinte de risipit, trebuia sa pastreze starea care inca nu il parasise. Era vrajit, asa a ramas pana dimineata.

De cum s-a facut ziua, a mers la Psihologul Comisariatului, dar nu pentru consultatie. Stia bine ca doamna in cauza este mai veche pe acolo si vroia sa afle informatii despre stapanul cladirii. Trebuia sa afle daca este vre-o legatura intre el si ce i s-a intamplat noapta trecuta.

Doamna psiholog l-a privit pe sub sprancene si i-a spus ca il va vedea,cand va avea  ocazia sa urce in pod, in camera de arhiva.

Cum putea sa il multumeasca un astfel de raspuns? Dar nu si-a permis sa insiste, a crezut ca e doar o gluma neinspirata si a plecat.

Stia foarte bine ca cei nou veniti nu primesc ordine de a transporta dosare din arhiva, asa ca a fost nevoit sa lupte cumva sa-si stapaneasca dorinta de a ajunge sus.

Timpul trecea, “visul” lui devenea din ce in ce mai sters, a incetat sa ii dea atat de multa importanta, desi nu putea sa nu ia in cont intamplarile inexplicabile care il insoteau: luminile care ba se aprindeau ba se stingeau in camerele goale, unde nu avea cum sa fie cineva. Umbra care se plimba in jurul felinarului din fata parcarii, podeaua care scartiea noaptea si multe altele.

Intr-o buna zi, cineva din personalul Centrului Militar l-a rugat sa urce in arhiva, sa ii aduca niste dosare. A executat fara zaboveala. Intamplarea cu visul nu ii venea atunci in minte. A ajuns in pod. Erau 3 culoare. In capatul unuia dintre ele era arhiva. A intrat si cu ajutorul indicatiilor pe care le-a primit, a gasit usor dosarele. In partea stanga, in timp ce se indrepta spre iesire, a observat un tablou, era de statura unui om.

S-a uitat cateva moment la chipul domnului din tablou. Ceva il fascina si nu intelegea ce anume. Privirea barbatului l-a intepenit pentru cateva clipe,dar presat de timp, a iesit pe usa. In timp ce cobora scarile, se chinuia sa isi aminteasca unde a vazut acel barbat, ii parea extrem de familial chipul. Si… a avut o sclipire,a fost  ca un fulger ce l-a despicat. L-a trecut o transpiratie rece, i s-a facut extrem de frica, inima ii batea in piept si pulsul se simtea in tot corpul. Nu incapea indoiala. Barbatul din tablou era acel domn Constantin, care i-a venit in vis. Acum toate s-au sudat cum nu se poate mai bine. Acum a facut legatura intre toate intamplarile din ultima perioada si tot ce a simtit. Treptele i se pareau exagerat de multe, daca ar fi putut, ar fi zburat pana jos…

Celelalte luni au trecut neobisnuit de greu. Sentimentul ca cineva il insotea mereu, nu il lasa linistit.

Nu avea de ales decat sa accepte prezenta fapturii.

Cel mai greu era cand avea tura de noapte, cu patrulare pe holurile interioare si in exterior. Sentimentul fatidic  il scotea din minti. Datoria il facea sa mearga imediat in locul unde se auzeau pasi, in dreptul geamului unde se aprindea din senin lumina si care se stingea imediat cum ajungea, sa previna si sa inlature primejdia, atat doar ca nu era in puterea lui de a inlatura nimic din ce se petrecea.

Stia ca mai are de slujit, stia ca nu poate sa mearga treaba in acest tempou, nu vroia sa isi iasa din minti. S-a gandit la o solutie. Trebuia sa accepte prezenta entitatii, era obligat sa o perceapa ca pe un camarad, sau de ce nu, ca pe stapanul casei care ii gazduieste.

A inceput sa intre in dialog imaginar cu el, sa nu ii bage in seama jocurile cu lumina. Totul parca revenise la un normal tras de coada. Dar stia ca asa e cel mai bine.

Asta pana intr-o zi cand fosnetul si pasii ce ii auzea erau atat de puternici incat…nu a gasit curaj nici sa cheme unul dintre colegi, dar nici sa faca cale intoarsa pentru a ajunge in camera de odihna.  A descoperit de multa vreme un grilaj care era fixat destul de slab intr-un perete comun dintre coridorul de vest si camera lor. A decis, convins, ca trebuie sa  scoata grilajul si sa intre pe acolo. Nu mai putea sa se intoarca pe unde a venit, gandul ca va trece pe langa felinarul cu umbre il innebunea. A pus mana pe grilaj, l-a ridicat lejer, la priponit cu o bucata de bat, si s-a bagat pe jumatate. A vazut ca toti dormeau, a vrut sa se inalte un pic sa isi poata trage corpul inauntru. Avea si un sentiment de rusina fata de camarazi, i-ar fi placut sa intre neobservat… cand….batz!!! cade grilajul peste picoare. A vazut negru in fata ochilor, sangele i-a inundat fatza, a vrut sa tipe dar i-a iesit un suierat cu sonorul intererupt, a mai incercat o data si a reusit sa articuleze cateva cuvinte: nuuuu, nea Cooos-tiii-caaa, nuuuuu !!!

Acum, cand povesteste, rade in hohote, dar atunci (recunoaste) nu avea chef de veselie. Vai si amar de asa armata! 🙂conac bucuresti

Anunțuri

9 gânduri despre „SPIRITUL COMISARIATULUI  (relatare adevarata)”

    1. Multumesc! ma bucur mult ca va placut. sa stiti ca in imagine nu este cladirea despre care se vorbeste. la rugamintea baiatului despre care se povesteste, nu am dat date reale, am relatat doar istoria ce s-a petrecut. Conacul cu pricina este mult mai frumos decat cela din poza, mai ales ca recent a fost renovat, este mult mai frumos 🙂

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s